Reîncarnarea - A fost ea înlăturată din Biblie de către sfinţii părinţi ai Bisericii?

Reîncarnarea
A fost ea înlăturată din Biblie de către sfinţii părinţi ai Bisericii?


de Joseph P. Gudel, Robert M. Bowman, Jr., şi Dan R. Schlesinger,
într-o traducere de Teodor Macavei


Pe la începutul acestui secol (care tocmai se încheie) crezul într-o reîncarnare era limitat în America doar la un număr restrâns de grupuri cum ar fi Şcoala Unită a Creştinismului ("The Unity School of Christianity"), Societatea Teozofică şi Asociaţia pentru Cercetare şi Iluminare a lui Edgar Cayce. Până în anii '80 însă, nu doar că aceste grupuri şi-au sporit membrii la ordinul milioanelor dar celebrităţi ca Jeanne Dixon sau Shirley MacLaine au popularizat ideea şi în rândul maselor. Deşi în urmă cu 50 de ani relativ puţini americani credeau în reîncarnare în zilele noastre aproximativ 1/4 din toata populaţia S.U.A. o acceptă, alături de aproape o jumătate din populaţia globului.1
Ba mai mult, practic toţi susţinătorii moderni ai reîncarnării din Occident pretind că aceasta "se află în perfectă armonie cu adevăratul spirit al Creştinismului"2. Iar alţii merg până acolo încât să afirme că biserica primară a recunoscut reîncarnarea până în al VI-lea secol când a fost suprimată de către un consiliu al bisericii.
În acest articol vom examina această pretenţie că biserica ar fi suprimat doctrina reîncarnării.

Definirea reîncarnării

Deşi doctrina reîncarnării provine din antichitate şi îşi are originile în Orient, ea poate fi găsită şi în Grecia antică. Aceasta susţine că "sufletul intră în această viaţă nu ca o creaţie nouă ci doar după o lungă perioadă de existenţe anterioare pe acest pământ, sau altundeva... pornit pe calea viitoarelor sale transformări pe care acum şi le pregăteşte."3
Conform conceptului oriental de reîncarnare, în funcţie de faptele sale dintr-o existenţă precedentă omul se poate reîntoarce sub orice formă de viaţă, inclusiv cea animală, cât şi cea umană. Totuşi susţinătorii din Occident ai reîncarnării afirmă că în general aceasta se petrece doar la nivel uman. Aceştia numesc adesea concepţia estică a ei, "transmigrare" iar concepţia vestică, "reîncarnare".
În mod tradiţional termenii "transmigrare", "reîncarnare" şi "metempsihoză" sunt folosiţi ca sinonimi ai aceluiaşi lucru.4 De partea cealaltă însă, reîncarnarea trebuie deosebită de ideea de pre-existenţă a sufletului. În timp ce toţi cei ce cred în reîncarnare trebuie să creadă şi că sufletele reîncarnate au avut o existenţă anterioară, nu toţi cei ce acceptă pre-existenţa sufletului acceptă şi reîncarnarea. Un exemplu al zilelor noastre al unui astfel de crez sunt mormonii.
Presupunerea care stă la baza reîncarnării şi care de multe ori nu este admisă imediat este ideea de "monism", şi anume crezul că există doar o singură realitate. În consecinţă, din moment ce se crede că toate lucrurile fac parte dintr-o singură realitate organică, nu mai există nici o deosebire reală între Dumnezeu, lume şi oameni. Toţi sunt "una". În acest sistem de crezuri "Dumnezeu" este conceput nu ca un Creator personal, ci ca o forţă impersonală, sau conştiinţă căreia îi aparţinem cu toţii.5 Astfel Shirley MacLaine poate afirma că "Dumnezeu este cuvântul pe care îl folosim pentru o idee de o incredibilă complexitate de energii spirituale" sugerând mai departe că, "tragedia rasei umane constă în faptul că am uitat că fiecare este Divin".6 Atunci reîncarnările unui suflet au fost de regulă înţelese ca însemnând călătoria de la Dumnezeu la Dumnezeu cu scopul reintegrării acestuia în Unitate.7

Reîncarnarea şi Biblia

Crezurile care formează contextul atât oriental cât şi occidental al reîncarnării sunt în mod limpede incompatibile cu Creştinismul biblic. În plus, dovada care se aduce împotriva pretenţiei că şi reîncarnarea ar fi integrabilă în Creştinism depăşeşte cu mult cele câteva texte biblice care o pot combate. Mai degrabă ar trebui observat că întreaga revelaţie biblică şi învăţătura ei despre Dumnezeu, om şi lume, păcat şi mântuire, fac front comun împotriva reîncarnării.
Cu toate acestea exponenţii reîncarnării din Occident încearcă în mod invariabil să o împace cu Creştinismul. Aceştia afirmă despre Noul Testament că ar fi fost scris de către nişte autori necunoscuţi şi prea târziu pentru a fi de încredere în relatarea pe care o face învăţăturilor lui Isus şi că în felul acesta marea majoritate a învăţăturilor Sale despre reîncarnare s-au pierdut. De asemenea se mai pretinde şi că textul Noului Testament este plin de ştersături şi de inserări din exterior care s-ar fi efectuat în sec. VI după Hristos şi chiar mai târziu de către cei ce se opuneau reîncarnării, şi care au înlăturat cărţi întregi, motiv pentru care textul în sine nu mai este de încredere. În cele din urmă, în ciuda tentativei din sec. VI de a înlătura reîncarnarea din Biblie, anumite vestigii ale doctrinei se crede că se găsesc într-o seamă de texte disparate: Matei 17:10-13; Ioan 3:3,7; 9:1-3; Efeseni 1:4; Apocalipsa 3:12.8 (pentru lămurirea câtorva dintre aceste pretenţii, vezi articolul "Susţine Biblia reîncarnarea?" din "Răspunsuri biblice la cele mai populare întrebări ale contemporanilor noştri" ce se poate procura de la subsemnatul, sau de pe www.RCRwebsite.com).
Din păcate în spaţiul avut la dispoziţie în acest articol nu se pot aduce infirmări complete la fiecare dintre aceste argumente.9 Cu toate acestea, chestiunea datei, autorilor, şi transmisiei textuale a Noului Testament a primit atenţia cuvenită din partea a numeroşi cercetători evanghelici ale căror lucrări de referinţă stau la dispoziţie.10 Aceştia au demonstrat amplu cum întreg Noul Testament a fost scris în primul secol de către apostoli sau de către apropiaţii lor şi că acest text a fost păstrat cu fidelitate de-a lungul secolelor. Asupra canonului Noului Testament11 (deci a cărţilor biblice recunoscute ca fiind inspirate), nu opoziţia faţă de reîncarnare este cea care a determinat acceptarea anumitor scrieri şi respingerea evangheliilor apocrife, sau excluderea altor scrieri din canon. Mai degrabă, cărţile Noului Testament au fost acceptate fiindcă au fost scrise de către însuşi apostolii, sau apropiaţii lor şi în privinţa lor se putea identifica originea lor istorică în primul secol. Cărţile excluse nu au fost apostolice şi au fost scrise între cel de-al II-lea şi al IX-lea secol după Hristos.12
În plus, canonul Noului Testament a fost format în al II-lea şi al III-lea secol, primind formă finală în cel de-la IV-lea secol după Hristos13, nu în cel de-al VI-lea cum pretind reîncarnaţioniştii. Ca prin urmare critica pe care aceştia o aduc Noului Testament este neîntemeiată.
Argumentul că vestigii (deci, urme) ale crezului în reîncarnare se găsesc împrăştiate în întreg Noul Testament este de fapt incompatibil cu toate celelalte argumente menţionate mai sus. Dacă cărţile Noului Testament au fost produse de autori necunoscuţi şi prea târziu pentru a fi de încredere din punct de vedere istoric iar dacă cărturari din sec. al VI-lea au modificat textul Noului Testament, ce valoare mai pot avea aceste pretinse "vestigii" ale reîncarnării? Este clar că cei ce susţin reîncarnarea nu au nici un drept de a cita Biblia în sprijinul crezurilor lor, dacă cel puţin în acelaşi timp susţin şi că Biblia nu mai este de încredere!
O analiză în detaliu a acestor pretinse texte doveditoare a reîncarnării nu este posibilă în cuprinsul acestui articol. Cu toate acestea, mai mulţi creştini au publicat o serie de studii exemplificatoare asupra subiectului, demonstrând că Biblia nu conţine nici măcar o aluzie în favoarea reîncarnării şi că învăţăturile ei centrale o contrazic categoric.14

Reîncarnarea şi părinţii bisericii

Adepţii din vest ai reîncarnării susţin de obicei că biserica primară şi-a afirmat crezul în reîncarnare până în jurul sec. al VI-lea când a fost suprimat de către împăratul roman în cadrul unui consiliu al bisericii. Pentru a infirma această acuzaţie trebuie mai întâi să examinăm mărturiile istorice şi să vedem astfel dacă părinţii bisericii au propovăduit reîncarnarea. Examinarea noastră va dezvălui că reîncarnarea nu a constituit o preocupare majoră pentru părinţii bisericii care în schimb afirmau mai mult speranţa biblică a învierii15, şi că ori de câte ori vorbeau despre reîncarnare o condamnau fără echivoc. Adepţii reîncarnării au fabricat (inventat) o istorie falsă a bisericii primare bazându-se pe:


o reconstituire intenţionat falsă a dovezilor care ignoră majoritatea covârşitoare a mărturiilor părinţilor bisericii,

citări parţiale ale părinţilor, de obicei, scoateri din context,

inserarea celor vrute în citatele părinţilor bisericii,

citate inventate.

Iustin Martirul (a trăit între 100-165)

Iustin Martirul a fost unul dintre primii părinţi ai bisericii. Adesea el este citat ca fiind un "foarte timpuriu susţinător creştin al reîncarnării".16 Cu referire la al IV-lea capitol al "Dialogului cu Trypho" al lui Iustin adepţii reîncarnării afirmă că "acesta a învăţat că sufletele oamenilor locuiesc în mai mult decât un singur trup în timpul perindării lor pământeşti".17 Dar ce spune de fapt Iustin? El înfăţişează un dialog în care discută cu Trypho problema reîncarnării iar la sfârşitul acestei discuţii dialogul se încheie după cum urmează (cu menţiunea că Iustin vorbeşte la persoana I-a, iar despre Trypho se vorbeşte la persoana a II-a; Trypho era un evreu cu care a purtat numeroase dispute; Trypho este cel ce vorbeşte primul):


"De aceea, sufletele nu-l văd pe Dumnezeu şi nici nu migrează (strămută) în alte trupuri, căci ele ar şti că sunt astfel pedepsite şi le-ar fi frică după aceea să săvârşească chiar şi cele mai neînsemnate păcate. Dar că ele îl pot percepe pe Dumnezeu că există şi că neprihănirea şi sfinţenia merită respectate, pot de asemenea să fiu de acord cu tine", a spus el.
"Ai dreptate", i-am răspuns eu.18
Clement din Alexandria (a trăit între 155-200)

Un alt părinte al bisericii care este adesea citat pentru a se pretinde că reîncarnarea a fost susţinută de biserică este Clement din Alexandria, menţiunea acestuia făcându-se pe baza afirmaţiei sale din primul capitol al "Îndemnurilor sale către păgâni" care se redă după cum urmează: "mai înainte ca să fie lumea, noi eram".19 În cel mai fericit caz această afirmaţie poate fi interpretată (separat de contextul ei) ca susţinând pre-existenţa sufletului. De fapt, luată în contextul ei afirmaţia lui Clement nici măcar aşa ceva nu sugerează. Mai degrabă el afirma pre-existenţa lui Isus Hristos ca Logos (Cuvânt), precunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi planul Său de a ne crea şi a ne iubi mai înainte de creaţie:


"Căci înainte de întemeierea lumii, noi eram, fiind destinaţi să ne găsim în El, existând mai de dinainte înaintea ochilor lui Dumnezeu, noi creaturile raţionale ale Cuvântului lui Dumnezeu căruia îi datorăm existenţa noastră, căci "la început era Cuvântul."20
Mai observaţi că Clement îşi califică cu grijă afirmaţia că noi am fi existat mai dinainte cu cuvintele "înaintea ochilor lui Dumnezeu", însemnând mai degrabă că "pre-existenţa" noastră a fost o idee în mintea lui Dumnezeu, nu neapărat o realitate substanţială, tangibilă.

Origen (a trăit între 185-254)

Fără discuţie se poate spune despre Origen că a fost unul dintre cei mai străluciţi şi ingenioşi teologi ai bisericii primare. Cu toate acestea el a ajuns să aibe o faimă proastă tocmai datorită speculaţiilor sale teologice. El este părintele bisericii cel mai adesea citat de către adepţii reîncarnării ca susţinând doctrina lor. Un pasaj care este citat frecvent ar fi următorul. El provine din scrierea lui Origen "Împotriva lui Celsus" şi aici este redat aşa cum este citat de promotorii reîncarnării pe nume Head şi Cranston:


"Sau, este mai în conformitate cu raţiunea ca fiecare suflet, din anumite motive misterioase (vorbesc acum după opinia lui Pitagora şi Plato, şi Empedocles, pe care Celsus îl citează frecvent pe nume), să intre într-un trup şi să ajungă acolo după greşelile şi faptele sale de dinainte? De aceea, este probabil ca acest suflet, căruia îi sunt acordate mai multe beneficii în urma reşedinţei lui (anterioare) într-un trup decât acela al multor oameni (pentru a evita prejudecata nu spun "toţi"), are nevoie de un trup mai bun, nu doar superior altora, dar şi să fie investit cu toate calităţile cuvenite."21
Privitor la acest pasaj trebuie să se facă mai multe comentarii. Întâi de toate, Origen califică această afirmaţie spunând: "Vorbesc acum după opinia lui Pitagora şi Plato, şi Empedocles, pe care Celsus îl citează frecvent pe nume." Această atribuire a citatului ne arată că Origen argumentează pe baza crezurilor lui Celsus, şi nu a propriilor sale crezuri. În ciuda acestui fapt un adept al reîncarnării, Anthony J. Fisichella, omite această propoziţie în întregime când citează pasajul de mai sus.22
În al doilea rând, inserarea în paranteze de către Head şi Cranston a cuvântului "anterioare" înaintea propoziţiei "reşedinţei lui...într-un trup" în citatul redat mai sus, schimbă complet sensul pasajului. Origen nu vorbea de o reîncarnare anterioară în comparaţie cu o reîncarnare ulterioară, ci de fapt vorbeşte despre o singură încarnare.
În al treilea rând, ideea pe care Origen încearcă să o afirme în acel context este complet evitată. Origen nu vorbea despre naşterea naturală a unei fiinţe omeneşti obişnuite, ci despre zămislirea miraculoasă a lui Isus în pântecele unei fecioare. În prima jumătate a capitolului Origen a infirmat explicaţia superstiţioasă a naşterii din fecioară care circula printre iudei (şi care a fost preluată şi de către Celsus), şi anume că Maria ar fi comis adulterul cu un soldat roman. După care pune următoarea întrebare:

"Este potrivit cu raţiunea ca cel ce a îndrăznit să facă atât de mult pentru rasa omenească...să nu fi avut parte de o naştere miraculoasă, ci de una dintre cele mai josnice şi mai ruşinoase dintre toate (de una ilegitimă; nota autorilor)? Atunci îi voi întreba ca greci şi îndeosebi pe Celsus dacă se ia sau nu după părerile lui Plato şi le citează mereu, dacă Cel ce pune sufletele în trupurile oamenilor putea să-l umilească atât de mult pe cel ce urma să facă asemenea fapte măreţe, să-i înveţe pe mulţi, şi să-i întoarcă pe mulţi din răutatea acestei lumi, printr-o naştere dintre cele mai ruşinoase şi să nu-l aducă pe lume dintr-un mariaj legitim?"23

După aceea a urmat imediat citatul original aşa cum este redat mai sus în care se face apel la filozofii greci atât de respectaţi de către Celsus pentru a demonstra că cineva atât de nobil ca Isus nu putea să aibe, nici măcar conform învăţăturilor lor, o naştere atât de ruşinoasă cum pretindea Celsus. Având acest context în minte acum este evident că Origen nu susţine reîncarnarea şi ea nici măcar nu este sugerată în scrierile sale. Cel mult susţine pre-existenţa sufletului, o opinie pe care el o împărtăşea chiar dacă privitor la aceasta dezvăluie că sorgintea acestei păreri se găseşte în filozofia greacă, şi nu în învăţătura creştină.
Ulterior în acelaşi tratat Origen a făcut următorul comentariu:


"Însă asupra acestor subiecte se pot spune multe lucruri înţelepte, cum ar fi cele ce urmează: 'Este bine să ţii ascuns secretul unui rege". Pentru ca doctrina venirii sufletelor în trup (şi nu cea a transmigrării, deci, a strămutării dintr-un trup în altul) să nu fie expusă înaintea înţelegerii populare şi nici ceea ce este sfânt să nu fie aruncat la câini, şi nici mărgăritarele să nu fie aruncate înaintea porcilor."24
Această afirmaţie subliniază că într-adevăr Origen a acceptat doctrina eretică a pre-existenţei sufletelor omeneşti faţă de trupul lor fizic, dar nu şi reîncarnarea.25
În jurul datei când a scris "Împotriva lui Celsus", deci în anul 247, (şi în consecinţă spre sfârşitul vieţii sale)26, Origen a mai scris şi un comentariu asupra Evangheliei lui Matei în care a discutat pe larg dacă Ioan Botezătorul era într-adevăr reîncarnarea lui Ilie. Răspunsul său faţă de această speculaţie este categoric şi nu permite nici o interpretare:


"Mie nu mi se pare că în acest loc (Mat.17:10-13) se vorbeşte despre sufletul lui Ilie, ca să nu mă fac şi eu vinovat de învăţătura strămutării sufletelor care este străină Bisericii lui Dumnezeu, care nu a fost transmisă de Apostoli şi care nu este nicăieri afirmată în Scripturi..."27
În acea lucrare Origen se lansa într-o discuţie detailată a strămutării sufletelor dintr-un trup în altul demonstrând că este contrară învăţăturii biblice a judecăţii de la sfârşitul veacurilor, şi că în plus, Ioan Botezătorul nu avea "sufletul", ci "duhul şi puterea" lui Ilie (vezi, Luca 1:17)28. Nu se poate concepe o afirmaţie mai limpede de atât în respingerea doctrinei reîncarnării.
Este totuşi adevărat că Ieronim, un proeminent părinte al bisericii de la începutul sec. al V-lea, a afirmat că Origen a susţinut reîncarnarea. Într-o scrisoare scrisă lui Avitus, în jurul anilor 409 sau 410, Ieronim l-a acuzat pe Origen că ar adera la "transmigrarea sufletelor", inclusiv la ideea că duhurile îngerilor cât şi ale oamenilor "ca şi pedeapsă pentru marea lor neglijenţă şi nesăbuinţă pot să fie transformate în brute", adică să fie reîncarnate ca animale.29 Totuşi în aceeaşi scrisoare Ieronim a recunoscut că Origen îşi precizează poziţia asupra subiectului:


"Atunci, ca el să nu fie considerat vinovat că ar fi susţinut alături de Pitagora transmigrarea sufletelor, el pune punct raţionamentului său grav cu care şi-a jignit cititorul, spunând: 'Să nu fiu înţeles că vreau să transform în dogme aceste lucruri. Ele sunt prezentate doar ca nişte presupuneri care să arate că subiectul nu este complet trecut cu vederea."30
Din moment ce criticile lui Ieronim la adresa lui Origen se întemeiază pe primele scrieri ale sale (îndeosebi pe lucrarea "Asupra primelor principii", scrisă între 212 şi 215) trebuie luat notă acum de respingerea categorică a transmigrării care s-a observat că a intervenit ulterior în scrierile sale mai târzii. În plus, însuşi Ieronim recunoaşte că Origen a dorit să se înţeleagă că nu susţine aceea doctrină, oferindu-ne şi nouă posibilitatea să concluzionăm fără greş că Origen nu a susţinut reîncarnarea.

Ieronim (a trăit între 345-419)

Aşa cum tocmai am văzut, Ieronim l-a condamnat pe Origen ca eretic în parte datorită pretinselor sale înclinaţii faţă de reîncarnare. De aceea, este surprinzător să aflăm că mai mulţi adepţi ai reîncarnării pretind că însuşi Ieronim ar fi crezut în reîncarnare! Unul dintre aceştia a citat tocmai scrisoarea lui Ieronim către Avitus ca dovadă31, chiar scrisoarea prin care acesta l-a condamnat pe Origen că ar crede în reîncarnare!
Alţi adepţi ai reîncarnării i-au atribuit lui Ieronim următorul pasaj din scrisoarea sa lui Demetrius: "Doctrina strămutării sufletelor a fost învăţată din vremuri străvechi unui număr restrâns de oameni ca adevăr tradiţional care nu trebuia să fie divulgat."32 Însă o cercetare a acestei scrisori nu dezvăluie nici o afirmaţie de acest fel. În schimb, îl vedem din nou pe Ieronim condamnând încă odată doctrina ca fiind "o învăţătură pagână şi dăunătoare" care "se strecoară pe furiş ca o viperă în gaura ei."33

Respingerea reîncarnării de către părinţii Bisericii

Nu doar că nici un părinte al bisericii nu a crezut în reîncarnare, nici chiar Origen, care totuşi a susţinut pre-existenţa sufletelor, ci au şi respins în mod categoric conceptul ca fiind în întregime contrar credinţei creştine. Am văzut deja această atitudine la Iustin Martirul, la Origen, şi la Ieronim. Doar în perioada de dinaintea conciliului de la Nicea din 325, printre părinţii bisericii care au respins reîncarnarea, alături de Iustin Martirul şi Origen, s-au numărat Ireneu, Minucius Felix, Tertulian, şi Lactantius.34 Printre părinţii notabili ai secolelor IV şi V care alături de Ieronim s-au opus reîncarnării s-au numărat Augustin şi Basil.35 La rândul lor apologeţii reîncarnării au recunoscut că mulţi dintre aceşti părinţi ai bisericii, în realitate, s-au opus doctrinei reîncarnării.36
Pe lângă toate aceste dovezi, luaţi împreună toţi părinţii bisericii au învăţat doctrine care erau incompatibile cu crezul în reîncarnare. Aceştia au învăţat că mântuirea este un dar al lui Dumnezeu obţinut pentru noi de către Hristos, şi că la sfârşitul veacurilor trupurile credincioşilor vor fi înviate pentru a primi viaţa veşnică, iar cele ale celor nemântuiţi, pentru a primi judecata veşnică. Astfel scrierile părinţilor bisericii sunt tot atât de categoric anti-reîncarnare precum este şi Biblia.

Cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole

În acest moment am demonstrat că nici unul dintre părinţii bisericii recunoscuţi drept ortodocşi şi care au trăit în primele cinci secole ale bisericii, nu au crezut în reîncarnare. Puşi în faţa acestor argumente unii adepţi ai reîncarnării au recurs la o ultimă tentativă de subminare a dovezilor documentare ale Bibliei şi ale părinţilor bisericii împotriva doctrinei lor. Astfel acest ultim argument declară înlăturarea tuturor dovezilor, sau aproape a tuturor dovezilor din Biblie şi din scrierile părinţilor care indicau crezul în reîncarnare de către cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole (care a fost denumit şi cel de-al cincelea Conciliu Ecumenic) ţinut în anul 553. De pildă Leslie Weatherhead a pretins că reîncarnarea "a fost acceptată în biserica primară pentru primii cinci sute de ani de existenţă. Doar în anul 553, cel de-al doilea Conciliu al Constantinopolelui a respins-o şi atunci numai cu o mică majoritate."37 Mulţi din cei ce susţin reîncarnarea spun că acest conciliu s-a întrunit la porunca împăratului roman Iustinian cu scopul precis de a condamna reîncarnarea şi de a şterge din Biblie orice referiri la aceasta.38
Desigur împotriva acestei afirmaţii se pot ridica multe obiecţii. Întâi de toate canonul Noului Testament aşa cum îl avem astăzi a fost finalizat cel târziu în al IV-lea secol, după cum am mai explicat. Într-adevăr, ne aflăm în posesia a numeroase manuscrise ale Noului Testament care datează atât din al II-lea cât şi din al V-lea secol, cât şi manuscrise mai târzii de atât. Textele manuscriselor Noului Testament ce datează de dinainte de sec. al VI-lea nu se deosebesc apreciabil de cele ce datează din acest secol sau de mai târziu. Faptul acesta ar trebui să convingă că în anul 553 acel conciliu al bisericii nu a operat modificări în Biblie pentru a suprima reîncarnarea, sau alte crezuri.
În al doilea rând, cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole nu a pomenit nimic în dezbaterile sale despre reîncarnare. Principala temă de pe agenda acestuia a fost formularea unui răspuns creştin la erezia monofizită care susţinea că în trup Isus a posedat doar o singură natură (în loc de două, umană şi divină în acelaşi timp, după cum Noul Testament şi biserica primară învaţă). La acel conciliu sau poate la un altul s-a lansat o listă de "anateme", sau condamnări a mai multor idei printre care era şi cea a pre-existenţei sufletelor (aşa cum a fost enunţată de Origen şi de unii dintre urmaşii săi), dar nu s-a făcut nici o menţiune a reîncarnării care, în mod evident, nici măcar nu constituia o problemă la ordinea zilei.39 Cu toate acestea unii dintre adepţii reîncarnării au mers atât de departe încât să afirme că există o îndoială asupra declaraţiei acestui conciliu din 553 şi doar fiindcă nu a spus nimic relevant privitor la reîncarnare nu înseamnă că aceasta ar fi condamnată în mod oficial de către biserică!!40 Desigur ceea ce se trece cu vederea într-o astfel de afirmaţie este importantul fapt că creştinii au negat reîncarnarea deoarece vine în contradicţie directă cu creştinismul biblic şi nu fiindcă ei nu ştiu (sincer, sau din eroare) că ea a fost condamnată în anul 553.

În concluzie, este o certitudine că reîncarnarea nu a fost suprimată de către biserică în cel de-al VI-lea secol, sau în altul. Ea a fost în mod explicit respinsă de către liderii bisericii încă de la mijlocul celui de-al II-lea secol şi niciodată nu a fost serios luată în considerare ca reprezentând un crez care poate fi acceptat de către creştini. Crezul lui Origen în pre-existenţa sufletului a fost tratat ca o aberaţie nedorită chiar de către părinţii bisericii şi de conciliile care i-au urmat acestuia. Susţinătorii reîncarnării au trebuit să inventeze texte inexistente, să introducă în anumite texte cuvinte străine lor, sau să citeze pasajele anti-reincarnaţioniştilor ca şi cum acestea ar fi în favoarea ei, şi în general să prezinte o reconstrucţie mitică a istoriei bisericii primare pentru a putea să pretindă măcar că biserica primară ar fi crezut în reîncarnare. Astfel de teorii bazate pe argumente atât de nefireşti, pot fi considerate negreşit drept false!

Articolul de mai sus a apărut în "Christian Research Journal" din vara lui 1987. Pentru cei interesaţi să-l folosească şi să-l copieze redau mai jos condiţiile impuse de proprietarii lui. Mulţumesc. Autorul traducerii de faţă poate fi contactat prin email: Teo_logic@bigfoot.com.


Copyright 1987 by the Christian Research Institute.
COPYRIGHT/REPRODUCTION LIMITATIONS:
This data file is the sole property of the Christian Research Institute. It may not be altered or edited in any way. It may be reproduced only in its entirety for circulation as "freeware," without charge. All reproductions of this data file must contain the copyright notice (i.e., "Copyright 1994 by the Christian Research Institute"). This data file may not be used without the permission of the Christian Research Institute for resale or the enhancement of any other product sold. This includes all of its content with the exception of a few brief quotations not to exceed more than 500 words.

If you desire to reproduce less than 500 words of this data file for resale or the enhancement of any other product for resale, please give the following source credit: Copyright 1994 by the Christian Research Institute, P.O. Box 7000, Rancho Santa Margarita, CA 92688-7000.

Notiţe:


Mark Albrecht, Reincarnation: A Christian Approach (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1982), pag.9.

E.D. Walker, Reincarnation: A Study of Forgotten Truth (New Hyde Park, NY: University Books, 1965), pag.14.

Walker, pag.11.

The Encyclopedia of Philosophy, asupra "Reîncarnării", de Ninan Smart.

Pentru a vedea legătura dintre monism şi mişcarea New Age, vezi "What is the New Age Movement" de Elliot Miller, din Forward 8, din 1985, pag.16-23.

Shirley MacLaine, Out on a Limb (New York: Bantam Books, 1983), pag.279, 347.

Pentru o analiză completă şi o critică a diversităţilor credinţei în reîncarnare vezi, cartea lui Norman Geisler şi J. Yutaka Amano, The Reincarnation Sensation (Wheaton, IL: Tyndale House Publishers, 1986).

Pentru toate aceste argumente, vezi de pildă, cartea lui Joseph Head şi S.L. Cranston, Reincarnation: The Phoenix Fire Mystery (New York: Julian Press, 1977), pag.134-140. De asemenea şi, cartea lui Quincy Howe, Reincarnation for the Christian (Philadelphia: Westminster Press, 1974), pag.92-97. Sau, cartea lui James Dillet Freeman, The Case for Reincarnation (Unity Village, MO: Unity School of Christianity, 1986), pag.75-77.

O dezbatere a legăturii dintre aceste chestiuni şi reîncarnare se găseşte în cartea lui Albrecht, pag.36-43.

Vezi îndeosebi, cartea lui F.F. Bruce, The New Testament Documents: Are They Reliable_ (Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Co., 1960), cea a lui Norman Geisler şi William Nix, A General Introduction to the Bible, ediţia revizuită (Chicago, IL: Moody Press, 1986), şi cea a lui Donald Guthrie, New Testament Introduction (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1970).

Vezi de pildă, cartea lui R. Laird Harris, The Inspiration and Canonicity of the Bible (Grand Rapids, MI: Zondervan Publishing Co., 1973).

Vezi, Bruce M. Metzger, An Introduction to the Apocrypha (New York: Oxford University Press, 1957), pag.249.

pentru confirmarea acestui fapt, vezi orice dicţionar biblic standard, sau orice enciclopedie.

Vezi, cartea lui Geisler şi Amano, pag.133-154, vezi de asemenea şi cea a lui Albrecht, pag.36-40.

Privitor la părinţii bisericii şi înviere vezi cartea lui Joanne E. McWilliam Dewart (ed.), Death and Ressurection, "Message of the Fathers of the Church", vol.22 (Willmington, DE: Michael Glazier, 1986).

Vezi cartea lui Geddes MacGregor, Reincarnation in Christianity: A New Vision of the Role of Rebirth in Christian Thought (Wheaton, IL: Theosophical Publishing House, 1978), pag.25.

MacGregor, pag.36.

din Iustin Martirul, Dialogue with Trypho IV. Toate citatele luate de la părinţii bisericii se pot găsi în lucrarea The Ante-Nicene Fathers, ce îi are ca editori pe Alexander Roberts şi James Donaldson, şi A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, ce îi are ca editori pe Phillip Schaff şi Henry Wace (Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Co., reeditarea din 1983).

După Head şi Cranston, pag.141-142, şi MacGregor, pag.48.

după Clement din Alexandria, "Îndemn către păgâni", I.

Origen, "Against Celsus", I.32, aşa cum este citat de Head şi Cranston, pag.147.

vezi cartea lui Anthony J. Fisichella, Metaphysics: The Science of Life (St. Paul, MN: Llewellyn Publications, 1986), pag.134.

Against Celsus I.32.

Against Celsus V.29.

vezi de asemenea, Origen, De Principiis ("On First Principles") III.5, citat de Head şi Cranston în pag.147 a cărţii lor. Acest pasaj dovedeşte că Origen a susţinut pre-existenţa sufletelor, dar nu şi reîncarnarea.

Vezi notiţele editoriale la, The Ante-Nicene Fathers, vol.X, pag.411.

Origen, Commentary on Matthew XIII.1.

idem, XIII.1-2.

Ieronim, Letter CXXIV, To Avitus 4, pag.15.

Idem, pag.4

David Christie-Murray, Reincarnation: Ancient Beliefs and Modern Evidence (London: David and Charles, 1981), pag.59, citate de Albrecht, pag.47.

din cartea lui Joseph Head şi S.L. Cranston (ca editori), Reincarnation: An East-West Anthology (Wheaton, IL: Theosophical Publishing House, 1968), pag.38.

Ieronim, Letter CXX, to Demetrius 16.

Ireneu, Against Heresies II.33.1,5; Tertulian, Apology 48; A Treatise on the Soul 28-35; Minucius Felix, Octavius 34; Lactantius, The Divine Institutes 18-19.

Augustin, The City of God X.30; Basil, The Hexaemeron VIII.2.

vezi, Head şi Cranstom, Phoenix Fire Mystery, pag.142-143, 149-151.

după cum afirmă Leslie Weatherhead în cartea The Christian Agnostic (Nashville, TN: Abingdon Press, 1972), pag.209-210, şi este citat în cartea lui John Hick, Death and Eternal Life (San Francisco, CA: Harper & Row, 1976), pag.392.

susţin, Noel Langley, în cartea sa, Edgar Cayce on Reincarnation (New York: Warner Books, 1967), pag.179 şi Leonline L. Wright în cartea sa, Reincarnation: A Lost Chord in Modern Thought (Wheaton, IL: Theosophical Publishing House, 1975), pag.67; etc.

pentru edificare citiţi articolele, "Constantinopole, The Second Council of", şi "Origenism" din lucrarea The New International Dictionary of the Christian Church, editor J.D. Douglas, a doua ediţie (Grand Rapids, MI: Zoondervan Publishing Co., 1978), pag.257, 734.

Vezi, Head şi Cranston, în Phoenix and Fire Mystery, pag.158.



PRELUARE DE PE
http://www.rcrwebsite.com/reincarnation.htm

BILBIOTECA ORTODOXA ONLINE

LA ADRESA http://bibliotecaortodoxa.blogspot.com/2010/02/danion-vasile-sos-despre-reincarnare-si.html

DESCARCI GRATUIT URMATOARELE CĂRŢI ORTODOXE:

1. ÎNVĂŢĂTURA BISERICII ORTODOXE (449 pag. format PDF)

2. PIDALIONUL sau cârma corăbiei înţelese a Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici (format PDF)

3. Sf. Ioan Scărarul: SCARA DUMNEZEIESCULUI URCUŞ (format PDF)

4. LIMONARIU SAU LIVADA DUHOVNICEASCĂ A FERICITULUI IOAN EVCRATA (format Word)

5. Gherasim Putneanul: TĂMÂIE ŞI EXIL, DIALOGURI DESPRE PRIBEGIA FRAŢILOR (format PDF)

6. Sf. Justin Popovici: BISERICA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL (format PDF)

7. Prostos. Ioachim Pârvulescu: SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI (format PDF)

8. Sf. Nicolae Cabasila: TÂLCUIREA DUMNEZEIEŞTII LITURGHII (format PDF)

9. HARRY POTTER O CARTE PERICULOASĂ! (format PDF)

10. Cuv. Iosif de la Optina: DESPRE RUGĂCIUNEACREŞTINILOR ORTODOCŞI PENTRU CEI NEORTODOCŞI

11. Sf. Vasile cel Mare: DESPRE POST (format PDF)

12. Sf. Ignatie Briancianinov: DESPRE ÎNŞELARE (format Word)

13. Sf. Macarie Egipteanul: 21 DE CUVÂNTĂRI DESPRE MÂNTUIRE (format Word)

14. Sf. Teofan Zăvorâtul: MÂNTUIREA ÎN VIAŢA DE FAMILIE (format Word)

15. Nikolai N. Afanasiev: CANOANE ŞI CONŞTIINŢA CANONICĂ (format Word)

16. Ierom. Hristodul Aghioritul: LA APUSUL LIBERTĂŢII (format Word)

17. Vladimir Lossky: TEOLOGIA MISTICĂ A BISERICII DE RĂSĂRIT (format PDF)

18. Arh. Serafim Alexiev: ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL, DE CE UN CREŞTIN ORTODOX NU POATE FI ECUMENIST (format PDF)

19. PELERINUL RUS, Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugaciunea lui Iisus (format PDF)

20. Sf. Grigorie de Nazianz: CELE CINCI CUVÂNTĂRI DESPRE DUMNEZEU (format PDF)

21. Sf. Ioan Gură de Aur: OMILII LA POSTUL MARE (format PDF)

22. Preot Prof. Dr. John Breck: DARUL SACRU AL VIEŢII (format Word)

23. Sf. Nicodim Aghioritul: RĂZBOIUL NEVĂZUT (format Word)

24. Ierom. Serafim Rose: ORTODOXIA ŞI RELIGIA VIITORULUI (format Word)

25. Ierom. Serafim Rose: PERSPECTIVA ORTODOXĂ ASUPRA LUMII (format Word)

26. Sf. Serafim de Sarov: DESPRE DOBÂNDIREA SFÂNTULUI DUH (format Word)

27. PROHODUL DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS (format PDF)

28. Nicolae Steinhardt: JURNALUL FERICIRII (format Word)

29. Mitrop. Hierotheos Vlachos: O NOAPTE ÎN PUSTIA SFÂNTULUI MUNTE (format Word)

30. Arhim. Vassilos Bacoiannis: ÎNFRUNTÂND DIAVOLUL ŞI VRĂJITORIA (format PDF)


31. Arhim. Arsenie Papacioc: SINGUR ORTODOXIA (format PDF)

32. Arhim. Ioanichie Bălan: VIAŢA ŞI NEVOINŢELE ARHIMANDRITULUI CLEOPA ILIE (format PDF)

33. Sf. Arhiepiscop Ilarion Troiţki Noul Mărturisitor: CREŞTINISMUL SAU BISERICA ? (format PDF)

34. Sf. Teofan Zăvorâtul: MODUL DE NEVOINŢĂ "ZATVORUL" (format Word)

35. PUTEREA CREDINŢEI ORTODOXE, Viaţa şi Minunile Sf. Ierarh Spiridon (format PDF)

36. Sf. Vasile cel Mare: CONSTITUŢIILE ASCETICE (format PDF)

37. Sf. Ioan Damaschin: DOGMATICA (format PDF)

38. Sf. Maxim Mărturisitorul: MISTAGOGIA (format PDF)

39. Viaţa, minunile şi învăţăturile Sf. Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de Minuni (format PDF)

40. Sf. Ioan Maximovici: CINSTIREA MAICII DOMNULUI ÎN BISERICA ORTODOXĂ (format PDF)

41. Sf. Roman Melodul: IMNELE POCĂINŢEI (format PDF)

42. Ierom. Petru Pruteanu: ANTROPOLOGIA TEOLOGICĂ A PR. PROF. DUMITRU STĂNILOAIE (format PDF)

43. Fericitul Arhim. Epifanie: FAMILIEI ORTODOXE CU SMERITĂ DRAGOSTE (format PDF)

44. Stelian G. Papadopoulos - FERICITUL IACOV TSALIKIS (format PDF)

45. Pr. Arsenie Boca: CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI (format PDF)

46. Cuviosul Paisie Aghioritul: FLORI DIN GRĂDINA MAICII DOMNULUI (format PDF)

47. Pr. Dimitrie Bejan: BUCURIILE SUFERINŢEI (format PDF)

48. Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu: PAGINI DIN ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI (format PDF)

49. Martiri şi Mărturisitori ai Bisericii Ortodoxe din România 1948-1989 (format PDF)

50. DIN TEMNIŢE SPRE SINAXARE (format Word)

51. Mitropolit Antim Ivireanul: DIDAHII (format PDF)

52. Arhim. Atanasie Anastasiou: SPOVEDANIA, ÎNDRUMAR DE SPOVEDANIE (format PDF)

53. Arhim. Daniil Gouvalis: MINUNILE CREAŢIEI (format Word)

54. Danion Vasile: NE VORBESC PĂRINŢII ATHONIŢI (format Word)

55. Pr. Dan Bădulescu: ÎMPĂRĂŢIA RĂULUI: NEW AGE (format PDF)

56. ORODOXIA ŞI EROAREA EVOLUŢIONISTĂ (format Word)

57. Ierom. Serafim Rose: CAUZELE REVOLUŢIEI DIN EPOCA MODERNĂ. NIHILISMUL (format Word)

58. Mitropolit Hierotheos Vlachos: BOALA ŞI TĂMĂDUIREA SUFLETULUI ÎN TRADIŢIA ORTODOXĂ (format PDF)

59. Bucur Chiriac: CLOPOTELE ATHOSULUI (format PDF)

60. Ierod. Cleopa Paraschiv, Arhim. Mina Dobzeu: RUGĂCIUNEA LUI IISUS (format PDF)


61. Vlădica Antonie Marturisitorul, Calea rugaciunii launtrice. Manualul isihiei

62. Acatistier (carte în format PDF)

63. Sf. Ioan Gură de Aur - Cateheze maritale, Omilii la căsătorie (format PDF)

64. Casa creştinului, Ghidul practic al creştinului ortodox (format PDF)

65. Protoprezbiter Stefanos Anagnostopoulos - Explicarea Dumnezeieştii Liturghii (format PDF)

66. Valeriu Anania: PRO MEMORIA Acţiunea Catolicismului în România interbelică (format PDF)

67. Monah Zosima Pascal Prodromitul: SFÂRŞITUL OMULUI (format PDF)

68. Ierom. Martirie Păduraru: DESPRE ANTIHRIST ŞI LUCRAREA SA ÎN LUME (format PDF)

69. Episcop Irineu de Ecaterinburg şi Irbiţk: CĂLĂUZIRI PENTRU CREŞTEREA ŞI EDUCAREA ORTODOXĂ A COPIILOR (format Word)

70. Sf. Teodor Studitul: CUVÂNTĂRI DUHOVNICEŞTI (format PDF)

71. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie: Iisus Hristos Lumina lumii şi îndumnezeitorul omului (format PDF)

72. Sf. Vasile cel Mare: Despre Botez (format PDF)

73. Aspecte ale istoriei şi spiritualităţii Bizanţului (format PDF)

74. Dumnezeiasca Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur Arhiepiscopul Constantinopolului (format PDF)

75. Viaţa şi traiul Sf. Nifon, Patriarhul Ţarigradului (format PDF)

76. Omiletica Generală (format PDF)

77. Tipicul cel Mare a Sf. Sava cel Sfinţit (format PDF)

78. Constantin Jinga: BIBLIA SI SACRUL IN LITERATURA (format Word)

79. Danion Vasile: CARTEA NUNŢII (format Word)

80. Arhiereu Grigorie Leu Botoşăneanul, Confesiuni şi secte, studiu istoric misionar (format PDF)

81. Pr. Prof. Ioan Chirlă: Elemente de antropologie biblică: persoană / subiect, sine şi suflet (format PDF)

82. Preot Ilarion Felea: ERETICII ŞI RĂTĂCIRILE LOR DOCTRINARE (format PDF)

83. Pr. Dr. David Pestroiu: MISIUNEA BISERICII ORTODOXE ÎN POSTMODERNITATE (format Word)

84. Atanasie Rakovalis: PĂRINTELE PAISIE MI-A SPUS (format Word)

85. Geografia Palestinei Ortodoxe ( format PDF)

86. Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie: UNIATISMUL ÎN TRANSILVANIA, ÎNCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMÂN (format PDF)

87. Danion Vasile: DESPRE REÎNCARNARE ŞI INVAZIA EXTRATERESTRĂ (format Word)

88. Ierom. Savatie Baştovoi: NEBUNUL (format Word)

89. Dr. Ing. Ioan Străinescu: CREAŢIONISMUL ŞTIINŢIFIC (format PDF)

90. Neofit Cavsocalviţiu: ÎNFRUNTAREA JIDOVILOR (format PDF)


91. Noi minuni ale Sfântului Nicoale (format PDF)

92. Sfântul Ioan Gură de Aur - Sfaturi către miri (format PDF)

93. Despre Mântuirea în lume (format PDF)

94. Cum se cuvine creştinilor a vieţui (format PDF)

95. Sfântul Grigorie Palama sau despre înţelesurile dumnezeieştilor energii necreate (format PDF)

96. Vedere Duhovnicească - Sfântul Munte Athos (format PDF)

97. PANIHIDA - cuprinzând SFINTELE SLUJBE DE ÎNMORMÂNTARE ŞI POMENIRE ANUL 1948 (format PDF)

98. Cuviosul Paisie Aghioritul - Flori din Grădina Maicii Domnului (format PDF)

99. PATERICUL EGIPTEAN ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor bătrâni (format PDF)

Părintele Serafim Rose – despre reîncarnare…

Părintele Serafim Rose – despre reîncarnare…

Limitele schimbării biologice

Părintele SERAFIM: Oricare dintre speciile existente încă în prezent în jurul nostru descinde, într-o succesiune neîntreruptă, din acelasi fel de creaturi din trecut. Sunt multe specii ce nu mai există azi; dar până la stingerea lor au rămas acelasi fel de făpturi care erau de la început.
Inăuntrul fiecărui fel de creaturi se pot observa numeroase schimbări. De pildă, coteiul si ciobănescul german provin din acelasi fel, dar rămân tot câini, si se pot împerechea si reproduce. La fel se întâmplă si cu “rasele” de oameni: desi arată foarte diferit, toate tin de acelasi fel.
Cei ce îsi spun creationisti nu sustin că nu există schimbări. Există o multime de schimbări în natură, dar toate au loc între anumite limite. Iată întreaga problematică a dezbaterilor despre evolutie si creatie: sunt oare limitele bine definite după “gen” – care poate să nu fie exact acelasi lucru cu “specia” – ori totul provine dintr-un glob originar de materie organică ce s-a dezvoltat, dând toate felurile de lucruri. Tot ceea ce stim în prezent despre codul genetic pare a fi împotriva ideii din urmă. Un organism nu poate “evolua” în ceva ce nu se potriveste cu codul său genetic[Adică ceva aflat in afara marjei de variatie specificate de ADN pentru acel organism anume. (n. ed.)]. In prezent o mare parte din discutiile dintre evolutionisti se învârt in jurul întrebării cum este posibil acest lucru. Noi încă nu am aflat cum.
[Cartea cea mai bună pe această temă este Not by Chance ! (Nu întâmplător !) de Dr. Lee Spetner, expert în codul genetic. (n. ed.)]
“Evolutia umană”STUDENT: Ce credeti despre oamenii fosili care au fost descoperiti ?
Părintele SERAFIM: In ultimii ai au apărut o multime de teorii. In Africa, sotii Leakey făceau tot felul de descoperiri în fiecare an. Bineînteles că fiecare persoană ce face descoperiri doreste ca “omul” său să fie strămosul întregii omeniri; astfel că vrea să răstoarne toate ideile anterioare, să aducă una nouă si să pretindă că el a găsit “veriga lipsă”. Asa că luăm întotdeauna cu prudentă spusele acestor oameni.
In 1959 Louis si Mary Leakey au descoperit un craniu al unei specii stinse de maimute, Australopithecus (“Maimuta sudică”), despre care toată lumea a presupus că era maimuta-strămos pentru toti oamenii fosili – Homo erectus etc. Cinci ani mai târziu ei au anuntat că au descoperit fosile umane în acelasi strat cu cele ale Australopithecului.
[Statutul de maimută dispărută al Australopithecului a fost stabilit încă din 1954 prin anatomie comparată de către zoologul Solly Zuckerman. Faptul că oameni adevarati au trăit în acelasi timp cu australopithecii indică faptul că acestia din urmă nu au nimic de-a face cu originea omului. In urma descoperirilor sotilor Louis si Mary Leakey, fiul lor Richard Leakey a descoperit si el fosile de Australopithecus si Homo erectus în acelasi strat. (n. ed.)]
Intrucât s-au găsit si unelte de piatră, ei si-au numit noua descoperire Homo habilis sau “Omul îndemânatic”.
["Din 1964 încoace", scrie Richard Milton, ,homo habilis a fost reevaluat si s-a sugerat că unul din oasele mâinii este o bucată de vertebră, că alte două oase ar fi putut apartine unei maimute ce trăia în copaci, si că alte sase provin de la un ne-humanoid neidentificat. Dar oricare ar fi meritele descrierii originare, ramâne faptul că Homo habilis este o fiintă umană - nu veriga lipsă. S-a calculat că Homo habilis avea un creier mic: poate doar jumătate din mărimea celui al oamenilor moderni obisnuiti. Dar, asa cum a arătat Dr. A..T. White, habilinele erau si mici de statură, astfel că creierul lor nu era mic în raport cu marimea corpului, flind mai curând asemeni pigmeilor moderni.
Intr-adevăr, unul din aspectele hazlii ale descoperirii lui Homo habilis este acela că în timp ce darwinistii îsi concentrau atentia să interpreteze oasele degetelor si vertebrele la Olduvai Gorge (locul unde s-au descoperit fosilele lui Homo habilis), încercând să alcătuiască scrisorile de acreditare ale acelei creaturi ca fiind veriga lipsă, se pare că au trecut cu vederea faptul că la numai câteva sute de mile spre vest, în pădurile Zairului, se află populatia Mbuti, care au de obicei doar - patru picioare si sase inci - înăltime si, ca statură, mărime a creierului si chiar ca mod de viată sunt comparabili cu Homo habilis. Dar acesti Mbuti sunt oameni modemi în toată puterea cuvântului, cu exceptia faptului că nu se uită la documentare TV si nu primesc premii de la societătile de finantare a stiintei" (Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., pp. 206-207). Vezi si Lubenow, Bones of Contention, ed. cit., pp. 157-166. (n. ed.)]
Acest lucru a întors pe dos întregul scenariu al evolutiei umane, fiindcă în teoria evolutionistă un strămos nu se poate găsi în acelasi strat cu descendentii săi. Si Homo erectus a fost scos din locul său si plasat după Homo habilis; iar acum se spune că fiintele umane ce au folosit unelte de piatră au trăit în urmă cu două milioane de ani.
Bineînteles că toate aceste lucruri sunt doar presupuneri. Există atâtea lipsuri si dificultăti in feluritele teorii, încât fiecare evolutionist încearcă mai mult să-si impună propriile pretentii.
Există chiar si mistificări de-a dreptul. Când studiam zoologia la facultate, în anii 1950, una dintre dovezile evolutiei omului era “Omul de Piltdown”. începând din 1890, a existat o căutare concertată pentru a se găsi veriga lipsă, despre care se credea că ar fi jumătate maimută si jumătate om. Asa că, în 1911, un englez istet pe nume Charles Dawson a luat un craniu uman, l-a combinat cu osul maxilar al unei maimute si a completat dintii de maimută. Un an mai târziu Teilhard de Chardin a descoperit si caninul care lipsea. Cu maxilarul său foarte primitiv si craniul foarte avansat, acest “Om de Piltdown” a fost socotit a fi un strămos evolutionist al omului. Unii savanti l-au pus la îndoială si au avut discutii aprinse, dar marea majoritate l-au acceptat. In sfârsit, in 1950, niste savanti l-au testat cu metoda de datare cu Carbon 14, care dă rezultate destul de precise până pe la 2000-3000 de ani vechime. Ei au descoperit că o parte era mai veche, iar cealaltă era mai nouă, astfel că s-a dovedit că erau două creaturi diferite.[în 1982, imediat după moartea Părintelui Serafim, s-a descoperit că maxilarul apartinea cu sigurantă unui urangutan. (n. ed.)] Prin urmare, totul a fost discreditat.
STUDENT: Ce ne puteti spune despre descoperirile craniilor omului de Neanderthal ?
Părintele SERAFIM: în prezent se acceptă că Omul de Neanderthal este Homo erectus: aceeasi specie cu omul, dar altă varietate – nu mult mai diferită fată de om decât este englezul de chinez.
[La sfârsitul anului 1980 câtiva evolutionisti au sugerat ca omului de Neanderthal să i se redea vechea denumire de Homo neanderthalensis. Totusi chiar si acestia admiteau că neanderthalienii erau contemporani cu fiintele umane moderne si se puteau încrucisa cu ei. Vezi Lubenow, Bones of Contention, ed. cit., p. 68. (n. ed.)]
De fapt, oamenii fosili sunt foarte putin numerosi. Si, desigur, totul se bazează pe felul cum interpretezi: este om sau maimută ?
[ Richard Leakey îsi citează colegul paleontolog David Pilbeam care spunea: "Dacă ai aduce un om de stiintă inteligent dintr-o altă disciplină si i-ai arăta slabele dovezi pe care le-am găsit, cu sigurantă că ti-ar zice: Las-o baltă; nu prea ai cu ce să mergi mai departe. Desigur, nici David si nici altii dintre cei implicati în cercetarea omului nu pot urma acest sfat, dar rămânem deplin constienti de pericolele de a trage concluzii din probe atât de incomplete" (Richard E. Leakey, The Making ofMankind, Michael Joseph, Londra, 1981). (n. ed.)]
Nu este chiar simplu să găsesti ceva între cele două specii. Pe nici o fosilă pe care o vezi, fie că e a oamenilor “primitivi” sau a maimutelor “avansate”, nu scrie “Eu sunt strămosul oamenilor de azi”. Deci nu poti spune dacă e strămos, văr sau nici un fel de rudă. Depinde cum interpretezi. Până acum nu există de fapt vreun om vechi convingător care să arate cu adevărat ca si cum ar fi intermediar între om si maimută. Există diferite feluri de oameni fosili, unii “primitivi”, unii cu cranii mari, unii cu cranii mici; dar nu se deosebesc între ei mai mult decât se deosebesc diferitii oameni ce trăiesc în prezent. Deci cei ce trebuie să aducă dovezi în acest caz, cred eu, sunt aceia care vor să dovedească că unul se trage din celălalt.
Desigur că toată problema descendentei unuia din celălalt ridică o multime de întrebări fată de textul Facerii – de pildă, despre genealogii. Dacă omul are milioane de ani vechime, trebuie să alcătuiesti niste uriase epicicluri spre a rezolva genealogiile Patriarhilor. Unii chiar spun că Patriarhii nu sunt persoane adevărate: ei ar fi în realitate doar niste denumiri pentru mari perioade de timp.

Limitele investigatiilor stiintifice
STUDENT: Nu sunt surprins când spuneti că ideile despre evolutia umană se schimbă, pe măsură ce se descoperă mai multe lucruri ce contribuie la teoria evolutiei. Până la urmă vom vedea cum întreaga imagine a evolutiei iese la lumină.
Părintele SERAFIM: Totul depinde de premisele de la care pornesti, fiindcă adeseori premisele sunt foarte puternice.
STUDENT: Vreau să spun că în general, în stiintă, ei merg cu o teorie, apoi descoperă că presupunerile lor erau incorecte, asa cum ati spus. Apoi sunt nevoiti să-si schimbe teoria, iar acest lucru este un pas, un spor de cunoastere în stiintă.
Părintele SERAFIM: Da. Există unele puncte slabe si în teoria evolutiei însăsi, asa cum se înfătisează astăzi. Desigur, trebuie să întelegem că si cuvântul acesta are mai multe întelesuri. Evolutia unei anumite varietăti de cintezoi sau asa ceva – nu are legătură cu discutia noastră. Este vorba doar de o schimbare înăuntrul aceleiasi firi. Dar evolutia ca teorie despre originea lumii – acest lucru e dincolo de domeniul stiintei. Este o speculatie despre începuturi, la fel ca anticele speculatii grecesti despre infinitatea lumii sau existenta ei vesnică etc.
Spre a putea să accepti teoria evolutionistă despre origini, asa cum e prezentată de obicei în prezent, trebuie să accepti că cele Sase Zile ale Facerii nu sunt o lucrare suprafirească, adică o lucrare de tip diferit fată de ceea ce se întâmplă în prezent. După tâlcuirea Bisericii, este o mare deosebire: au existat Sase Zile ale Facerii, în care Dumnezeu a făcut întreaga lume, lucru pe care nu îl mai face defel astăzi. Deci nu se poate deduce cum anume au fost. Probabil că poti face deductii cel mult până în acel punct, dar nu poti deduce cum a fost cu adevărat începutul. Deci cred că în această privintă savantii ar trebui să fie mult mai putin dogmatici în felul cum privesc si discută despre începutul însusi.
Textul Facerii arată foarte clar că cele sase lucrări au fost cu totul în afara sferei cunoasterii noastre de azi. Nu putem sti nimic despre ele, afară de ceea ce Dumnezeu însusi a ales să ne descopere. Tocmai de aceea as zice că savantii rămân pe dinafară când încearcă să deducă începutul din ceea ce se întâmplă în prezent. Poti duce ideea uniformistă (adică faptul că toate s-au petrecut cu aceeasi viteză cu care se întâmplă acum) până la un anumit punct – poate până la câteva mii de ani. Mai departe este foarte îndoielnic că totul s-a petrecut mereu în mod constant.
Cronologia biblica
STUDENT: Stim oare cât de vechi este pământul după cronologiile biblice ?
Părintele SERAFIM: Problema este controversată. Textul grecesc (Septuaginta) si textul ebraic (masoretic) al Facerii sunt diferite. După Septuaginta, lumea are cam 7500 de ani vechime;594 după textul ebraic, are cam 6000 de ani vechime. Este o discrepantă evidentă. Cum putem rezolva probleme de acest tip ? Părintii admit că poate exista o oarecare greseală care să se fi transmis; pot fi simple greseli de copiere etc. Fericitul Augustin are un întreg capitol despre acest lucru.[Fer. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu 15.13. (n. ed.)] Poate că unii copisti au adăugat sau au scos ici si colo câte o sută de ani atunci când au copiat textul. Părintii admit că în Scriptură pot fi mici greseli. Nu există nici o învătătură patristică care să spună că trebuie să definim lumea ca având exact 7490 de ani vechime. Poate fi ceva mai mult sau ceva mai putin: nu este ceva atât de important.
Dar faptul că Adam a trăit acum sapte sau opt mii de ani, sau a trăit în urmă cu milioane de ani – aceasta este o întrebare importantă. Este un subiect însemnat ce influentează întregul text al Facerii. Trebuie să întelegem cine a fost Adam – dacă a fost sau nu o persoană s.a.m.d. Dacă a trăit în urmă cu milioane de ani, apar o grămadă de întrebări pe care trebuie să ti le pui despre felul cum omenirea a interpretat traditia începând de atunci.

Preexistenta sufletelor, reîncarnare si evolutie
STUDENT: De ce credea Origen că sufletul a coborât in timp din tărâmul duhovnicesc ?
Părintele SERAFTM: Se afla sub influenta unor filosofi care spuneau că materia este rea. Oamenii priveau în jur si vedeau că păcatele se produc din pricina cărnii, astfel a apărut ideea, mai ales între maniheisti si cei cu invătături similare, că materia însăsi este răul iar sufletul e un lucru nobil, întemnitat în materie. De aici au ajuns la ideea că sufletul a petrecut odinioară într-un alt tărâm.
STUDENT: De ce au coborât sufletele în materie dacă materia este rea ?
Părintele SERAFIM: După Origen, aceasta se datora faptului că au păcă tuit în acel alt tărâm. Este vorba de o conceptie dualistă asupra universului: există un aspect bun – sufletul, si unul rău – materia, trupul. Pe de altă parte, conceptia crestină vede sufletul si trupul laolaltă, cunoscând că trupul se va transfigura cu adevărat. De fapt, cum vom vedea când vom studia Cartea Facerii, trupul la început era diferit de felul în care a ajuns după cădere.
STUDENT: A fost oare influentat Origen de idei orientale ?
Părintele SERAFIM: Neîndoielnic. La Alexandria, unde trăia Origen, ve neau oameni din India care predau acolo. Unul dintre profesorii lui Origen era din India.
STUDENT: Ideea preexistentei sufletelor seamănă cu ceea ce învată hin duismul despre transmigrarea sufletelor si “reîncarnare”.
Părintele SERAPTM: Corect.
STUDENT: Si ce legătură are cu evolutia ?
Părintele SERAFIM: Ideea aflată îndărătul cosmogoniei evolutiei este aceea ca totul provine dintr-un singur filament: la început a existat o singură picătură, din care provin toate vietătile: animale, insecte, plante etc. (Desigur, teoria are imense dificultăti, fiindcă trebuie să arăti cum anume, în acea pică-’ tură originară, au apărut simultan codul genetic si mijloacele translatării sale; apoi trebuie să arăti cum s-a adăugat informatia spre a produce codul genetic pentru om si toate celelalte creaturi. Acest lucru nu a fost nicicând realizat.)
Ideea “reîncarnării” se aseamănă prin faptul că, după conceptia vechilor budisti, hindusi, greci si romani, ea cuprindea transmigrarea in diferite creaturi, fiare sălbatice, insecte si chiar plante. (în vremurile moderne oamenii au schimbat această idee: ei sustin că în “vietile anterioare” au fost fiinte umane, fiindcă nu le place ideea de a fi fost maimute sau copaci sau altoeva. Oamenilor le place să creadă că au fost Napoleon sau Iulius Cezar, dar nu le place să creadă că au fost o grindă de stejar pe undeva prin Roma. Se lingusesc pe ei însisi.)
Indeobste, putem spune că ideea că totul este una – ca un singur “Lant de Lumină” ce se împarte în diferite feluri de fiinte – nu este deloc acceptata de Sfintii Părinti. Ei spun că toate felurile de făpturi au fost prezente la început, iar sământa lor produce acelasi fel de făpturi până la sfârsitul vremii.



preluare de pe
http://doarortodox.wordpress.com/2009/01/17/parintele-serafim-rose-despre-reincarnare/

DIALOG VIRTUAL despre Reîncarnare şi Karmă

DIALOG VIRTUAL despre Reîncarnare şi Karmă


Motto:

Căci voi, care de multă vreme s-ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul. (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel cap.5, 12-14)

Un părinte profesor de teologie creştină a avut amabilitatea să studieze atent religiile orientale şi bibliografia spiritistă, trecând prin sita propriei raţiuni unele aspecte care i se păreau contradictorii în ce priveşte doctrina reîncarnării. În întrebările logice pe care le pune într-un articol de pe internet deducem bunăvoinţa de a o înţelege. Domnia sa nu manifestă aroganţa specifică altor colegi de-ai săi, cauzată de ignoranţă, iritare şi teamă. Totuşi, prezintă într-un mod mecanic conceptele de karmă şi reîncarnare, ca şi cum acestea ar fi nişte ideologii imperfecte ale unor novici semidocţi. De fapt, problematica atinsă aici este una foarte profundă, legată de tainele Creaţiei divine, şi nu trebuie abordată deloc cu suficienţă intelectuală. Poate însă că scrierile religioase orientale nu au reuşit să demonstreze pe înţelesul nostru toate implicaţiile acestei doctrine. Poate că nici spiritismul modern nu i-a abordat toate subtilităţile. Vom încerca în cele de mai jos să completăm aceste posibile lipsuri teoretice ale înaintaşilor noştri întru spiritualitate, sau posibile lacune de atenţie şi documentare ale cititorului. Când este sincer şi plin de aspiraţie către Dumnezeu, zbuciumul raţiunii dă roade bune în aflarea adevărului...

Răzvan Petre



Obiecţii raţionaliste şi creştine faţă de problema reîncarnării

Pr. Dr. Nicolae Achimescu

Articol integral la http://www.crestinortodox.ro/Obiectii_rationaliste_si_crestine_fata_de_problema_reincarnarii-160-12578.html

Răspunsuri raţionaliste şi liber-cugetătoare

Răzvan Petre

a) N.A.: Cum se împacă ideea de reîncarnare a permanent aceloraşi suflete cu faptul că oamenii se înmulţesc, cu faptul că în ultimele mii de ani chiar s-au înzecit? Conform doctrinei despre reîncarnare, numărul sufletelor nu este constant? Conform logicii, şi anume că din egal rezultă egal, ar trebui ca, în realitate, numărul sufletelor să rămână constant.

R.P.: Numărul sufletelor este infinit şi creşte în permanenţă. Grupurile de suflete se mută de pe o planetă pe alta, la anumite intervale de timp, după câte o etapă evolutivă. Există îngeri care supraveghează permanent demografia. Astfel se explică de ce, după războaie, când numărul bărbaţilor este scăzut, se nasc foarte mulţi băieţi, fapt observat statistic, dar inexplicabil altfel.

b) O altă obiecţie: de ce nu ne putem aminti direct (fără hipnoză, fără medium etc.) şi pe deplin de existenţa noastră anterioară?

La naştere se crează o minte nouă, cu o memorie nouă. Amintirea vieţilor trecute este depozitată însă în spirit, nu în minte. Mintea conştientă (egoul) şi spiritul (supraconştientul) sunt instanţe psihice diferite. Reamintirea altor încarnări poate apare numai la persoanele cu o conformaţie mintală specială sau în cazul hipnozei regresive, în care este facilitat contactul cu memoria akasha individuală, depozitara amintirilor din alte vieţi. Acest răspuns ar putea crea imediat alte întrebări, la care răspundem la sfârşitul articolului, sub titlul "Nemurirea sufletului sau a spiritului?".

c) Unde ne vom afla după moartea trupului? Câtă vreme vom poposi în această altă lume, aşa cum pretind adepţii doctrinei reîncarnării? Cine decide durata de timp până la o nouă reîncarnare?

După moartea trupului, spiritul va vieţui în lumea spiritelor. Aceasta este un fel de antecameră a lui Dumnezeu. Pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, spiritele trebuie să se purifice suficient prin încarnările terestre şi apoi prin o viaţă exemplară de spirit liber. Durata de timp între încarnări este variabilă de la un spirit la altul. Un spirit imatur se va grăbi să se încarneze oriunde, în orice condiţii, pentru că se grăbeşte să acumuleze experienţe. Un spirit matur îşi va alege mai atent părinţii şi destinul, ca să nu decadă faţă de actuala sa poziţie spirituală. Decizia reîncarnării este luată în primul rând de Seniorii karmei, îngeri foarte înţelepţi, de comun acord cu spiritul.

d) Se vor reîncarna şi aceia pe care eu îi iubesc şi care mor înaintea mea, sau după mine, sau în aceeaşi perioadă cu mine? Ar putea fi posibil ca perioada de reîncarnare să fie diferită, încât să nu ne mai întâlnim niciodată?

Toţi se vor reîncarna, la momentul potrivit, stabilit de Divinitate. De obicei, reîncarnările se fac în grup. Teoretic, ar fi posibil ca spiritele reîncarnate să nu se mai întâlnească în lumea oamenilor. Totuşi, în general, reîntâlnirile sunt frecvente, chiar dacă oamenii nu le conştientizează ca atare.

e) Cum ar putea explica reventismul (doctrina "revenirii" în trup, pe baza karmei, n.n.) anumite cazuri concrete, de pildă faptul că Atila şi Gingis Han şi-au păstrat tronul până la sfârşitul vieţii, în vreme ce Hristos a murit pe cruce, sau Socrate a trebuit să bea pocalul cu otravă? În acest caz, schema nu mai funcţionează. Probabil că ar mai trebui spus că, în existenţele lor anterioare, Atila şi Gingis Han ar fi trebuit să fi fost chiar măreţi eroi ai virtuţii. Însă în această situaţie, ar trebui să ne lămurim de ce în existenţa lor de acum au căzut aşa brusc din starea lor virtuoasă într-o stare de brutalitate, în care totuşi ar trebui protejată identitatea persoanei. Iar în cazul lui Hristos argumentarea ar trebui să fie inversă. Dar probabil că acest lucru nu l-ar îndrăzni nimeni aşa de uşor.

Nu trebuie să gândim mecanic. Karma este pusă în aplicare de nişte entităţi astrale inteligente. Iar oamenii au liber arbitru să facă ce îi taie capul. În plus, ei suferă nenumărate influenţe din partea mediului, a educaţiei şi a spiritelor din lumea invizibilă. Conduita omului nu este previzibilă, decât în cazul rar al persoanelor optimizate mental, care au o bună legătură informaţională între minte şi spirit. În viaţă au loc şi accidente, lumea nu este ca un mecanism perfect. Reîncarnarea şi karma explică multe, dar nu sunt cauza tuturor evenimentelor. Creştinismul are şi el multe pilde şi teorii valabile. Mai ştim, tot de la Isus, că pământul e stăpânit de cel rău, aşa că nu ne mirăm că lumea este întoarsă cu susul în jos, iar dreptatea divină pare că nu mai există. Dar justiţia divină se manifestă implacabil tocmai prin legea karmei şi reîncarnare, în perioade de timp uneori mai mari decât durata vieţii umane.

f) O problemă complicată pentru adepţii doctrinei reîncarnării o reprezintă şi soarta copiilor decedaţi la o vârstă fragedă sau chiar a celor născuţi morţi. Potrivit învăţăturii reventiste, spiritul trebuie să-şi caute o anumită mamă pe pământ şi să "intre" în embrionul acesteia aproximativ în luna a şasea. Apoi, la naştere, el se renaşte odată cu copilul şi îşi reîncepe noul curs al vieţii. Însă, conform mărturiei unanime a "spiritelor", copiii rămân copii şi în cazul în care mor la o vârstă fragedă, urmând ca, pe parcursul unei îndelungate acţiuni educaţionale în viaţa de dincolo, să ajungă spirite desăvârşite. Dacă totuşi anumite spirite în "viaţa" de milenii, după puţine săptămâni sau luni de viaţă pe pământ, se reîntorc deja în viaţa de dincolo şi uită tot ceea ce s-a întâmplat anterior, nu gândesc, nu vorbesc şi abia după o lungă perioadă de educaţie pot redeveni "spirite desăvârşite" - fără să cunoască nimic, însă, despre existenţa lor prenatală -, atunci este vorba despre un proces deosebit de dificil.

În care "mărturii unanime" spiritele copiilor stagnează în această stare?! Ar putea fi vorba despre unele mesaje primite de părinţii îndureraţi, care nu ar fi putut accepta că copilul lor devenise un spirit matur, ci voiau să-l perceapă ca pe un copil. Iar spiritul le-a făcut pe voie, luând forma de copil, pentru a le uşura înţelegerea mesajului spiritist. În realitate, după cel mult câteva luni, spiritul copilului decedat îşi revine complet la măreţia sa anterioară. În plus, să nu uităm că forma reală a spiritului nu este cea fantomatic-umană, ci una sferică. (Vezi galeria cu apariţii spiritiste din site-ul nostru.)

De obicei, copiii decedaţi se reîncarnează rapid, ca o recompensă din partea Divinităţii pentru eşecul iniţial. Spiritele ajung desăvârşite prin reîncarnări terestre, nu numai prin "educaţie în viaţa de dincolo". Le este foarte clar că numai acumulând experienţe pământeşti pot evolua, chiar dacă metoda aceasta e plină de riscuri spirituale, de a se impurifica şi degrada energetic. La un moment dat, prin nivelul de experienţă şi purificare atins, spiritul este apt de a alege să nu se mai reîncarneze pe Pământ. Şi atunci se poate întâmpla ca ultima încarnare terestră să fie într-un trup de copil care va muri, pentru ca spiritul să ispăşească ultimul mic rest de karmă. Dar îl aşteaptă nenumărate alte etape evolutive în nesfârşitul drum către Dumnezeu - în astral sau prin încarnări pe alte planete fizice superioare Terrei.

g) Doctrina karmică se află într-o evidentă relaţie concurenţială cu credinţa în creaţie, aşa cum e înţeleasă aceasta în creştinism, inclusiv în iudaism şi islam. Cu cât rolul credinţei în creaţie este mai mic, cu atât este mai mare spaţiul pentru dezvoltarea unei învăţături despre karmă şi reîncarnare. Dintre tradiţiile descrise, doar spiritismul modern are o concepţie clar conturată despre creaţie, dar aceasta nu este identică cu cea creştină.

Spiritismul nu concurează cu nici o religie, el nu e o religie, ci o ştiinţă spirituală deschisă tuturor. Spiritismul susţine că universul este creaţia lui Dumnezeu. În plus faţă de alte religii, consideră că universul este guvernat de legi imuabile, pe care se străduieşte să le afle şi să le înţeleagă în profunzimea lor. Karma şi reîncarnarea sunt astfel de legităţi fundamentale, fără de care multe întrebări filosofice vor avea doar răspunsul clasic: "Crede ce spune dogma creştină şi nu mai pune atâtea întrebări, că alţii, mai deştepţi decât tine, nu le-au dat de capăt!"

Spre deosebire de celelalte religii menţionate, care se bazează pe credinţă, spiritismul se bazează pe raţiune şi verificare personală. Celelalte religii se adresau, în momentul fondării lor, unor oameni nu foarte dezvoltaţi intelectual, spre deosebire de prezent, când s-au dezvăluit multe taine ale naturii - prin ştiinţă - şi multe taine ale lumii invizibile - prin spiritism şi doctrina sa.

h) Dialogul dintre reventişti şi creştini va avea un sens doar în eventualitatea în care se va ţine seama de incompatibilitatea celor două doctrine şi totodată a celor două forme de credinţă. În această situaţie, se diminuează tentaţia de a privi convingerea şi credinţa celuilalt ca fiind prea superficială.

Dacă, pentru a fi acceptat, crezul spiritist trebuie delimitat net de crezul creştin, atunci s-o facem! De fapt, însăşi istoria gândirii a făcut-o deja: vechiul este înlocuit de nou şi un adevăr mai larg înglobează alt adevăr mai limitat.

Eruditul profesor creştin arată un neaşteptat respect pentru spiritism, provenind din faptul că dumnealui chiar l-a studiat, spre deosebire de alţi colegi ai săi, care îl contestă fără a-l cunoaşte. Totuşi, autorul susţine că persistă neclarităţi care îl fac criticabil şi neatrăgător. Poate că bibliografia este prea vastă, prea eterogenă sau, de ce nu, chiar contradictorie. Personal, am scris multe articole în acest site privind doctrina spiritistă actuală, care este foarte coerentă şi poate explica chiar învăţăturile religioase tradiţionale. În opinia noastră, ea este deschisă adevărului, deci perfectibilă pe parcursul anilor, spre deosebire de rigida dogmă creştină, care s-a pietrificat undeva prin secolele IV – X d.Cr. şi nu se poate adapta realităţilor contemporane.

De fapt, diferenţele apar doar în teorie, dar nu şi în practică: preoţii creştini, ca şi credincioşii de rând, invocă zilnic spiritele Sfinţilor, spiritul Maicii Domnului, spiritul lui Isus Cristos. Spiritiştii născuţi creştini nu îşi reneagă credinţa strămoşească, ci o întăresc prin argumentele spiritiste. În plus, ei acceptă şi celelalte religii care se bazează pe comunicarea cu spiritele, dovedind o toleranţă de negăsit printre clericii creştini.





NEMURIREA "SUFLETULUI" SAU A "SPIRITULUI"?
de Rãzvan Petre

În chestiunea karmei şi a reîncarnării, care stau la baza creaţiei, trebuie să avem un deosebit respect pentru revelaţiile pe care ni le-au transmis spiritele. Nu este vorba să contrapunem ignoranţa a sute de milioane de credincioşi orientali, care cred în vieţile multiple, ignoranţei altor sute de milioane de creştini, care cred într-o viaţă umană singulară. Această problemă nu poate fi tranşată de credinţă şi, cu atât mai puţin, de gradul de persuasiune a clerului, care caută să-şi impună propriile dogme religioase în dauna altora rivale, peste tot în lume.

De fapt, corect ar fi să recunoaştem că viaţa omului, a sufletului, este singulară, dar Spiritul din om trăieşte vieţi multiple. Este important să diferenţiem cele 2 instanţe distincte: personalitatea umană şi personalitatea spirituală. Acum apare, desigur, întrebarea "dacă Spiritul este cel etern, supravieţuind morţii, iar omul dispare în neant la fiecare descarnare, atunci cum mai putem propovădui oamenilor teoria nemuririi?". Aceasta este o problemă delicată, pe care trebuie să o lămurim. Care este raportul dintre om şi spirit? Cât de mult sunt ei îngemănaţi şi se influenţează?

Cazurile de posedare de spirite (numită în psihiatrie "personalitate multiplă") ne oferă primele indicii. Acolo este evident că personalitatea omului este marcată de prezenţa spiritului său. La intrarea altui spirit, şi personalitatea se schimbă. SPIRITUL FORMEAZĂ OMUL.

Totuşi, omul nu e conştient de latura sa pur spirituală, de amintirile vieţilor anterioare şi despre viaţa spirituală dintre încarnări. Prin urmare, ORI spiritul îşi pierde această memorie, ORI mintea omului este distinctă de spirit (o creaţie nouă, unică, ce va dispare la moarte).

În parte, ambele variante sunt reale. Astfel, spiritul este "adumbrit" de încarnarea în trupul de om. Doar în timpul somnului are posibilitatea de a reveni în lumile spirituale de care aparţine. Trebuie însă clarificat în ce măsură acolo îşi aminteşte de viaţa sa liberă de dinaintea încarnării actuale. Nu cumva este tratat acolo ca un bolnav amnezic, cu menajamente şi povestioare?!

Chiar dacă mintea omului este distinctă de spirit, totuşi amintirile importante din minte se vor înmagazina etern în perispirit, aşa încât se poate spune că şi OMUL FORMEAZĂ SPIRITUL. Sufletul va continua să existe după moarte în cadrul Spiritului, sub forma amintirilor şi personalităţilor vieţilor anterioare, alături de celelalte suflete care au trăit mânate, în vieţile anterioare, de acelaşi Spirit. Sufletul trăieşte etern, dar nu autonom, ci ca o parte din Spirit. Nucleul oricărui suflet este Spiritul, iar sufletul este un fel de balon umflat în jurul Spiritului, de care nu e conştient. După moarte, balonul se dezumflă. Identitatea sufletului este aceeaşi cu cea a Spiritului, definită de aceeaşi energie inconfundabilă. Pe timpul încarnării trupeşti, voinţele lor pot fi uneori diferite (corespunzător nivelurilor distincte de vibraţie), dar la moarte cele două fluxuri de viaţă se recombină instantaneu. În acel moment de reunire a fiinţei spirituale complete, partea ce se numise "suflet" devine conştientă de viaţa fără trup, iar Spiritul preia toată încărcătura sufletului, devenind oarecum confuz şi greoi, pentru o perioadă de circa 40 de zile.

Fantomele sunt suflete care nu se resorb imediat după moarte în Spiritul ce le-a format. Această stare nu este apreciată nici de oamenii care se confruntă cu situaţiile stranii de bântuire, nici de spiritele libere, care au toată mila pentru nefericitele suflete prinse între cele două lumi. Oricum, fantomele nu sunt nemuritoare, ci la un moment dat se vor plictisi să tot bântuie fără rost prin locurile pământeşti, şi atunci vor redeveni spirite libere şi fericite.

În concluzie, propovăduirea nemuririi sufletului (înţeleasă ca perpetuarea eternă a personalităţii umane limitate) este o eroare religioasă, dar oferă alinare psihologică celor care nu au pregătirea necesară să intre în detalii spirituale. Faţă de aceştia (nu puţini!) trebuie să manifestăm îngăduinţă dacă nu vor sau nu pot înţelege doctrina reîncarnării. Dar poate că au sosit vremurile când destui oameni sunt pregătiţi intelectual să priceapă aceste mistere ale creaţiei divine, şi de aceea astfel de informaţii sunt tot mai bine înţelese şi cerute.

Până nu demult, era o adevărată îndrăzneală să le spui oamenilor că Dumnezeu a creat lumea pentru desfătarea spiritelor, nu neapărat a oamenilor; sau că Dumnezeu a creat spiritul „după chipul şi asemănarea Sa", nu pe om. Dar, pentru a „îndulci pilula de înţelepciune", să recunoaştem că omul, fiind pe jumătate spirit, are şansa de a gusta şi el din beatitudinea rezervată acestuia din urmă, cât timp este încă în trup.

Cele de mai sus sunt argumente suficiente pentru a ne îndemna să studiem lumea spiritelor. Aceasta este sarcina spiritismului, care devine tot mai important pentru civilizaţia actuală a Terrei, alături de alte curente teoretico-practice de regăsire a fiinţei interioare. Altfel, viaţa noastră, limitată şi stresantă cum este ea, parcă nu ne-ar îndemna să ne pierdem timpul cu „abstracţiuni filosofice" sau cu "bălmăjeli popeşti", nu-i aşa?

27 august 2009


preluare de pe:
http://www.spiritus.ro/RAZVAN/dialog_reincarnare_si_karma.htm

Danion Vasile - Despre reîncarnare şi invazia extraterestră

pentru a citi lucrarea lui Danion Vasile, acesati:

http://www.scribd.com/doc/35980/Danion-Vasile-Despre-reincarnare-i-invazia-extraterestr

Dumnezeu spune NU - despre Reincarnare

Dumnezeu spune NU - despre Reincarnare

ShareIn cadrul rubricii Dumnezeu spune nu! vom aborda un subiect despre care sunt convinsa ca ati auzit cel putin o data cate ceva. Vom discuta despre reincarnare si despre cat de eronata este aceasta credinta.
De-a lungul anilor oamenii din toate colturile lumii si din toate culturile au imbratisat credinta ca pot avea mai multe vieti, mai mult de o viata. Acest concept de reincarnare are radacini antice, vechi de mii de ani si provine din Hinduism.In antichitate insa au mai existat si cativa romani si greci care au dat crezare si au fost adeptii acestei credinte.
Dar haideti sa ne indreptam privirile asupra Scripturii si sa descoperim impreuna ce ne spune ea cu privire la reincarnare. In Evrei cap 9 cu vs.27 gasim scris:oamenilor le este dat sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata.
Dupa ce ai murit oricat de mult ai ravni la o a doua sansa aceasta nu mai exista.
Deci raspunsul la intrebarea Am fost altcineva inainte sa fiu eu? sau Ce voi fi, in ce ma voi reincarna dupa ce mor? Nu isi are rostul pt ca raspunsul este unul negativ.
Nu putem reveni la viata luand infatisari de animale sau alte persoane pt ca lucrul acesta nu se va intampla.Asa ne spune Scriptura.Nu ne putem reintoarce pe pamant pt a plati raul pe care l-am facut intr-una din vietile anterioare.pt ca aceste vieti anterioare sau posterioare nu exista in aceasta forma. Totusi noi vom fi judecati pt pacatul nostru de catre Dumnezeu.Dar Domnul Isus a venit ca sa plateasca in locul nostru pretul pentru pacatul tau si al meu si daca nu ne pocaim, daca nu regretam ceea ce am facut si nu-I permitem Domnului Isus sa ne curateasca de orice pacat, de orice nelegiuire vom suferi consecinte vesnice. Domnul Isus este cel ce se va reintoarce noi insa nu putem face acest lucru.
Daca vreodata te-ai intrebat ce ai fi intr-o viata anterioara sau daca ai fost altcineva intr-o viata anterioara trebuie sa te pocaiesti de aceste ganduri pt ca ele nu fac altceva decat sa deschida usa activitatii demonice din viata ta.
Nu tot ce pare a fi spiritual este de la Dumnezeu.Diavolul se poate preface intr-un inger de lumina daca este nevoie pt a-I insela pe unii.In Galateni cap 1 cu vs 6,7 si 8 ni se zice:

Asa ca dragii mei adolescenti este bine sa stiti lucrurile despre care v-am vorbit in aceasta rubrica din timp si sa nu lasati ca ganduri de acest fel sa patrunda in viata voastra. Dumnezeu sa fie cu voi si sa va pazeasca viata si gandurile.Fiti binecuvantati.

preluare de pe http://www.twrro.ro/articole_Dumnezeu_spune_NU_despre_reincarnare.html

IARASI DESPRE REINCARNARE

DESPRE REINCARNARE

Radu Cerghizan


Informatii referitoare la reincarnare au existat (si mai exista) în Biblie si in unele texte apocrife. Biserica primelor secole a acceptat teza reincarnarii, sustinuta si de Isus. In anul 553 însa, la cel de al cincelea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol, teza reincarnarii a fost anatemizata, fiind considerata drept o eroare dogmatica. Imparatul Justinian (leit-motivul sãu: "Afurisit fie cel care, de aici încolo, va mai crede in preexistenta sufletului !") a impus clerului propriul sau crez, a pus sub arest pe Papa Vigilius (spre a nu conturba Conciliul !) si a obligat episcopii sa accepte noua dogma. Justinian a considerat ca teza reincarnarii acorda omenirii o prea lunga perioada de timp pentru atingerea unei trepte mai înalte de dezvoltare a constiintei.
Dupa anul 553, credinciosilor li s-a spus de catre biserica ca au la dispozitie o singura viata pentru a reveni din nou la stadiul dinaintea comiterii pacatului originar.
Noua teza a lui Justinian, propagata masiv în rândul enoriasilor de pretutindeni in cursul secolelor urmatoare, continuata pâna azi, a dus la erori si mai mari de comportament ale oamenilor, majoritatea încercând sa traiasca din plin asa-zisa unica viata.
Biserica a exclus treptat aproape toate textele, documentele si cele 31 evanghelii apocrife, neconforme noii linii dogmatice trasate. Cu toata cenzura impusa textelor originare, s-au mai pastrat pe alocuri unele referiri ale lui Isus la reincarnare (Evanghelia lui Ioan [3,1-8], deasemeni afirmatiile lui Isus despre reincarnarea profetului Ilie in trupul lui Ioan Botezatorul din Evanghelia lui Matei [11,14 si 17,10-13], sau cele spuse de Isus fariseilor, in legatura cu faptul ca el ar mai fi trait odata pe pamânt, inca inaintea patriarhului Avraam [Evanghelia lui Ioan, 8,56-58]). Alte pasaje biblice care aduc indicii asupra reincarnarii: "Ieremia" (1,5), "Cartea Intelepciunii" (2,5 si 8,20), "Cartea lui Kohelet" (12,6), "Evanghelia lui Matei" (26,52), "Evanghelia lui Ioan" (9,1-3), "Epistola lui Pavel catre Filipeni" (2,6-7), "Epistola soborniceasca a lui Iacov" (3,6). Deasemenea, in documentele necanonice (apocrife): "Evanghelia dupa Pistis Sophia", "Evanghelia lui Toma" s.a.



REINCARNAREA IN DIVERSE CURENTE DE GANDIRE

GANDIREA GREACA

La baza acesteia se afla unele comunitati practicante ale religiei inspirate de Orfeu (orfismul), aparute in Grecia incepând cu secolul 6 î.C. Este vorba despre un sistem de credinta care asocia nemurirea sufletului cu ciclurile de reincarnari. Dupa ciclul nasterilor si roata destinului, existenta trupeasca e considerata ca o pedeapsa. Exilat in corp, sufletul trebuie sa scape de tristul destin al reincarnarilor si nu poate sa o faca decât prin asceza (adica prin abstinenta de la consumul de carne). Numerosi filozofi au fost marcati de aceste credinte, dar indiferent de forma pe care o ia doctrina lor, scopul ramâne acela de eliberare a sufletului. Incarnarea sufletului apare ca o pedeapsa pe care sufletul si-a atras-o prin propriile sale greseli; prin urmare reincarnarea functioneaza in acelasi timp ca o fatalitate de care trebuie sa te eliberezi si ca o sansa de eliberare. In orice caz, pentru ca aceasta eliberare sa intervina, e necesara o initiere religioasa sau o constientizare filozofica.

HINDUISMUL
Ideea de reincarnare se exprima cel mai pregnant in hinduism, cu toate ca si aici ea a trecut printr-o serie de reinterpretari. Cele mai vechi texte (Rigveda) nu pomenesc nimic despre aceasta idee. Abia in Upanisad, vechea teorie a platii a fuzionat cu ideea de reincarnare. Ca urmare, se pot observa unele influente reciproce intre religia originara, revolutia adusa de Upanisad, Baghadavad Gita si evlavia populara. In Upanisad, identificarea salutara a Sinelui (atman) cu Absolutul (brahman) nu poate avea loc decât daca Sinele o rupe cu ciclul infernal al existentei (samsara), adica cu sirul de reincarnari succesive. Salvarea inseamna oprirea revenirilor pe pamânt si nicidecum inmultirea numarului de reincarnari, cum pretind adeptii occidentali ai unui hinduism deformat. Nu e vorba aici de o noua nastere; omul se naste o singura data, dar nu moare cu adevarat: din reincarnare in reincarnare, el nu-si schimba decât trupul, pâna ce ajunge la adevarata libertate, in Nirvana. Principiul care dirijeaza calatoria dintr-un corp in altul este dorinta sau legea karmei. Scopul spiritualitatii hinduse este acela de eliberare de aceasta legatura karmica, pentru a se putea uni cu brahman. Prin Bakhti (curent de devotiune) se insista asupra harului divin ca unic mod de salvare. Omul nu este agentul propriei eliberari din ciclul reincarnarilor. Hinduismul culmineaza printr-o mistica a eliberarii, dar nu si prin explicarea raului si mortii prin reincarnare. Este aici o mare diferenta fata de ezoterismul occidental care se considera ca derivând din hinduism. Pentru Albert Schweitzer, aceasta mistica este legata de o negare a lumii, de o conceptie pesimista a existentei, foarte apropiata de cea greaca privind trupul inchisoare; aceasta idee este contemporana cu predominanta ideii de reincarnare, ea este de asemenea legata de o viziune pesimista a materiei si istoriei. Ideea de reincarnare este centrata total asupra omului si faptelor sale.

BUDDHISMUL
Buddhismul, ca si hinduismul, crede in existenta unei relatii strânse intre reincarnare si legea karmei. Sunt totusi numeroase diferente fata de hinduism:

Privind conceptia eliberarii omul se poate elibera singur de lume si de suferinta. Terapia se bazeaza pe critica iluziilor legate de dorinta si pe renuntare; ea propune un demers mai putin mistic, cat psihologic. Accentul nu este pus pe fuziunea cu brahman, ci pe detasarea care conduce la Nirvana, inteles ca o privatiune de orice dorinta, ca un calm desavârsit.

Non-permanenta sufletului; continuitatea subiectului uman nu este decât iluzie si aparenta. Nu se are in vedere nemurirea sufletului. Sufletul este un flux, o curgere, o transformare neîncetata. Doar curgerea vietii pare sa asigure continuitatea reincarnarilor.

Nirvana: in budismul clasic este definit intr-o maniera negativa. El nu este de fapt nimic, nu este un loc, el exprima starea de eliberare, de non-dorinta. Dar anumite secte il vad ca pe locul de beatitudine, de fericire deplina atinsa la sfârsitul procesului de eliberare de catre individul care a trecut printr-o serie de reincarnari.

ALTE CURENTE DE GANDIRE:
Gnosticismul: este o ipoteza iudeo-crestina alcatuita din mai multe curente crestine aparute in cursul celui de al doilea secol dupa Cristos. Printre altele, aceasta ipoteza atribuie lui Cristos teoria dupa care Ioan Botezatorul ar fi fost Ilie reincarnat.

Cabala ebraica: exista din vremea celui de al doilea secol dupa Cristos, dar propasirea ei s-a facut intre sec. 13-16. Este o teosofie in forma ebraica. Cabalistii nu sunt toti de acord asupra ideii de reincarnare. Sunt multe adaptari succesive, care dau impresia de a te gasi in fata unei compilari doctrinare, in care reincarnarea isi joaca rolul in functie de problemele care se ivesc in constiinta populara.

Filozofii moderni: Ideea de reincarnare a atras mult o serie de filozofi moderni. Pentru Lessing (1729-1781), aceasta constituie o ipoteza, pentru Arthur Schopenhauer (1786-1860), ea este un element important al unei filozofii extrem de pesimiste (care ar putea fi prezentata ca o filozofie a plictiselii).

Spiritismul: Reincarnarea se regaseste in curentul spiritist al lui Allan Kardec (1804-1869). Influenta sa a fost foarte mare in sec.19 si se mai pastreaza inca reminiscente importante in Brazilia si Filipine.

Rozicrucienii: aceast curent afirma, printre altele, ca reincarnarea nu este un simplu fapt de credinta, ci ceva sigur, accesibil capacitatilor oculte ale initiatului si ca orice fiinta este parte integranta din Dumnezeu (tema care se regaseste azi in curentul New Age), ca doctrina despre reincarnare este o explicatie etica multumitoare a nedreptatilor din aceasta lume; ca reincarnarea si legea de la cauza la efect sunt in perfecta armonie cu astrologia; ca Cristos a dat ucenicilor sai invataturi despre reincarnare, dar ca le-a poruncit sa nu vorbeasca nimanui despre aceasta, de unde ar reiesi o ocultare, o ascundere a existentei reincarnarii timp de 2000 de ani.

Antropozofia: Rudolf Steiner (1861-1929), fondatorul antropozofiei a trecut prin initierea Rozcrucienilor. Se observa la el, ca in toate teoriile moderne ale reincarnarii, o deplasare de accente si chiar o rasturnare completa a sensului reincarnarii. Pentru hindus, scopul era de a fi eliberat de fatalitatea reincarnarilor. Pentru Rudolf Steiner, reincarnarea nu mai este o lege ingrozitoare a existentei, de care ar trebui sa se elibereze, ci devine un instrument pozitiv, indispensabil dezvoltarii spiritualitatii si a libertatii. Nasterea intr-un corp este ceva minunat in sensul biblic al creatiei omului dupa chipul lui Dumnezeu. Ceea ce alieneaza omul, nu este trupul sau, ci atitudinea in fata vietii. Suferinta legata de karma destinului provine dintr-o nepotrivire a sufletului fata de posibilitatile pe care i le ofera viata actuala. Sufletul trebuie sa fie eliberat de aceasta nepotrivire, dar nu de corp. Aceasta conceptie este legata de evolutionismul si ideea de progres a lui Steiner. Pentru Rudolf Steiner, Cristos constituie impulsul central si hotarîtor al istoriei mondiale.


PRELUARE DE PE: http://www.ducu.de/rel16.htm

Despre reîncarnare

Despre reîncarnare


Despre reîncarnare
Publicat de Preot Vasile Filat, pe 24 iunie 2010
Întrebare:

Eu cred că fiecare om are o soartă a lui aparte, și dacă există cu adevărat reîncarnarea, atunci fiecare se naște pentru ași arde păcatele. De aici vine și zicala: ,,ce ții scris în frunte ții pus". Toate greutățile care vin în viața noastră trebuie să le primim ca o curățire a sufletului.
Este adevărat că Dumnezeu are un plan aparte pentru fiecare om şi vrea ca să fie mântuit. Iată cum scrie Apostolul Pavel despre aceasta în Epistola către creştinii din Efes:

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. (Efeseni 1:3-6)
Dumnezeu are un mare şi binecuvântat plan pentru noi, dar alegerea ne aparţine nouă dacă vrem să urmăm acest plan sau să rătăcim de la faţa lui Dumnezeu şi să mergem spre pierzare.

Nu, nu există reîncarnare. Toată Biblia învaţă că oamenii îşi primesc viaţa de la Dumnezeu şi după moarte fiecare om care a crezut în Domnul Isus merge să fie cu El iar cei care L-au respins, merg în Locuinţa Morţilor ca să aştepte judecata, aşa cum este scris:

Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, (Evrei 9:27)
Să urmăm învăţătura sănătoasă a Sfintelor Scripturi.

Despre autor: Preot Vasile Filat:
Păstorind Biserica "Bunăvestirea" din Chișinău, Rep. Moldova doresc să le slujesc oamenilor din lumea întreagă și am scris 1866 articole care au fost traduse in Engleză (786), Rusă (843) și Franceză (traducere în curs de desfăşurare). Vă invit să citiți mărturia mea personală sau să-mi adresați o întrebare.


preluare de pe: http://www.moldovacrestina.net/doctrina/despre-reincarnare/

REINCARNAREA IN DIVERSE CURENTE DE GANDIRE

REINCARNAREA IN DIVERSE CURENTE DE GANDIRE


GANDIREA GREACA



La baza acesteia se afla unele comunitati practicante ale religiei inspirate de Orfeu (orfismul), aparute in Grecia incepând cu sec.6 î.C. Este vorba despre un sistem de credinta care asocia nemurirea sufletului cu ciclurile de reincarnari. Dupa ciclul nasterilor si roata destinului, existenta trupeasca e considerata ca o pedeapsa. Exilat in corp, sufletul trebuie sa scape de tristul destin al reincarnarilor si nu poate sa o faca decât prin asceza (adica prin abstinenta de la consumul de carne). Numerosi filozofi au fost marcati de aceste credinte, dar indiferent de forma pe care o ia doctrina lor, scopul ramâne acela de eliberare a sufletului. Incarnarea sufletului apare ca o pedeapsa pe care sufletul si-a atras-o prin propriile sale greseli; prin urmare reincarnarea functioneaza in acelasi timp ca o fatalitate de care trebuie sa te eliberezi si ca o sansa de eliberare. In orice caz, pentru ca aceasta eliberare sa intervina, e necesara o initiere religioasa sau o constientizare filozofica.



HINDUISMUL



Ideea de reincarnare se exprima cel mai pregnant in hinduism, cu toate ca si aici ea a trecut printr-o serie de reinterpretari. Cele mai vechi texte (Rigveda) nu pomenesc nimic despre aceasta idee. Abia in Upanisad, vechea teorie a platii a fuzionat cu ideea de reincarnare. Ca urmare, se pot observa unele influente reciproce intre religia originara, revolutia adusa de Upanisad, Baghadavad Gita si evlavia populara. In Upanisad, identificarea salutara a Sinelui (atman) cu Absolutul (brahman) nu poate avea loc decât daca Sinele o rupe cu ciclul infernal al existentei (samsara), adica cu sirul de reincarnari succesive. Salvarea inseamna oprirea revenirilor pe pamânt si nicidecum inmultirea numarului de reincarnari, cum pretind adeptii occidentali ai unui hinduism deformat. Nu e vorba aici de o noua nastere; omul se naste o singura data, dar nu moare cu adevarat: din reincarnare in reincarnare, el nu-si schimba decât trupul, pâna ce ajunge la adevarata libertate, in Nirvana. Principiul care dirijeaza calatoria dintr-un corp in altul este dorinta sau legea karmei. Scopul spiritualitatii hinduse este acela de eliberare de aceasta legatura karmica, pentru a se putea uni cu brahman. Prin Bakhti (curent de devotiune) se insista asupra harului divin ca unic mod de salvare. Omul nu este agentul propriei eliberari din ciclul reincarnarilor. Hinduismul culmineaza printr-o mistica a eliberarii, dar nu si prin explicarea raului si mortii prin reincarnare. Este aici o mare diferenta fata de ezoterismul occidental care se considera ca derivând din hinduism. Pentru Albert Schweitzer, aceasta mistica este legata de o negare a lumii, de o conceptie pesimista a existentei, foarte apropiata de cea greaca privind trupul inchisoare; aceasta idee este contemporana cu predominanta ideii de reincarnare, ea este de asemenea legata de o viziune pesimista a materiei si istoriei. Ideea de reincarnare este centrata total asupra omului si faptelor sale.



BUDDISMUL



Buddismul, ca si hinduismul, crede in existenta unei relatii strânse intre reincarnare si legea karmei. Sunt totusi numeroase diferente fata de hinduism:

Privind conceptia eliberarii omul se poate elibera singur de lume si de suferinta. Terapia se bazeaza pe critica iluziilor legate de dorinta si pe renuntare; ea propune un demers mai putin mistic, cat psihologic. Accentul nu este pus pe fuziunea cu brahman, ci pe detasarea care conduce la Nirvana, inteles ca o privatiune de orice dorinta, ca un calm desavârsit.

Non-permanenta sufletului; continuitatea subiectului uman nu este decât iluzie si aparenta. Nu se are in vedere nemurirea sufletului. Sufletul este un flux, o curgere, o transformare neîncetata. Doar curgerea vietii pare sa asigure continuitatea reincarnarilor.

Nirvana: in budismul clasic este definit intr-o maniera negativa. El nu este de fapt nimic, nu este un loc, el exprima starea de eliberare, de non-dorinta. Dar anumite secte il vad ca pe locul de beatitudine, de fericire deplina atinsa la sfârsitul procesului de eliberare de catre individul care a trecut printr-o serie de reincarnari.



ALTE CURENTE DE GANDIRE



Fara a intra aici in detaliul si complexitatea tuturor acestor diverse sisteme, s-ar putea mentiona doar câteva din aceste curente spirituale.

Gnosticismul: este o ipoteza iudeo-crestina alcatuita din mai multe curente crestine aparute in cursul celui de al doilea secol dupa Cristos. Printre altele, aceasta ipoteza atribuie lui Cristos teoria dupa care Ioan Botezatorul ar fi fost Ilie reincarnat.

Cabala ebraica: exista din vremea celui de al doilea secol dupa Cristos, dar propasirea ei s-a facut intre sec. 13-16. Este o teosofie in forma ebraica. Cabalistii nu sunt toti de acord asupra ideii de reincarnare. Sunt multe adaptari succesive, care dau impresia de a te gasi in fata unei compilari doctrinare, in care reincarnarea isi joaca rolul in functie de problemele care se ivesc in constiinta populara.

Filozofii moderni: Ideea de reincarnare a atras mult o serie de filozofi moderni. Pentru Lessing (1729-1781), aceasta constituie o ipoteza, pentru Arthur Schopenhauer (1786-1860), ea este un element important al unei filozofii extrem de pesimiste (care ar putea fi prezentata ca o filozofie a plictiselii).

Spiritismul: Reincarnarea se regaseste in curentul spiritist al lui Allan Kardec (1804-1869). Influenta sa a fost foarte mare in sec.19 si se mai pastreaza inca reminiscente importante in Brazilia si Filipine.

Rozcrucienii: aceasta secta afirma, printre altele, ca reincarnarea nu este un simplu fapt de credinta, ci ceva sigur, accesibil capacitatilor oculte ale initiatului si ca orice fiinta este parte integranta din Dumnezeu (tema care se regaseste azi in curentul New Age), ca doctrina despre reincarnare este o explicatie etica multumitoare a nedreptatilor din aceasta lume; ca reincarnarea si legea de la cauza la efect sunt in perfecta armonie cu astrologia; ca Cristos a dat ucenicilor sai invataturi despre reincarnare, dar ca le-a poruncit sa nu vorbeasca nimanui despre aceasta, de unde ar reiesi o ocultare, o ascundere a existentei reincarnarii timp de 2000 de ani.

Antropozofia: Rudolf Steiner (1861-1929), fondatorul antropozofiei a trecut prin initierea rozcrucienilor. Se observa la el, ca in toate teoriile moderne ale reincarnarii, o deplasare de accente si chiar o rasturnare completa a sensului reincarnarii. Pentru hindus, scopul era de a fi eliberat de fatalitatea reincarnarilor. Pentru Rudolf Steiner, reincarnarea nu mai este o lege ingrozitoare a existentei, de care ar trebui sa se elibereze, ci devine un instrument pozitiv, indispensabil dezvoltarii spiritualitatii si a libertatii. Nasterea intr-un corp este ceva minunat in sensul biblic al creatiei omului dupa chipul lui Dumnezeu. Ceea ce alieneaza omul, nu este trupul sau, ci atitudinea in fata vietii. Suferinta legata de karma destinului provine dintr-o nepotrivire a sufletului fata de posibilitatile pe care i le ofera viata actuala. Sufletul trebuie sa fie eliberat de aceasta nepotrivire, dar nu de corp.

Aceasta conceptie este legata de evolutionismul si ideea de progres a lui Steiner. Pentru Rudolf Steiner, Cristos constituie impulsul central si hotarâtor al istoriei mondiale.


preluare de pe: http://www.crestinul.ro/desprereincarnare.htm

Despre credinta în reîncarnare

Despre credinta în reîncarnare

"Cea mai mare contributie a Indiei adusă lumii este să îi ofere o viziune spirituală a omului. Iar lumea face bine dacă se deschide de bunăvoie acestei străvechi întelepciuni ca să dobândească prin ea o îmbogătire pentru viata omenească" [36;139].

- Papa Ioan Paul al II-lea -



Părintele Cleopa Ilie mărturisea că "cea mai mare nebunie, păgânătate si rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că după moarte sufletul omului intră în alte trupuri de oameni, dobitoace..." [40;325]. Această afirmatie poate părea cam aspră, dar este cât se poate de adevărată, este exprimarea concisă a modului în care Biserica lui Hristos priveste teoria reîncarnării.

Stim că unul dintre elementele cele mai importante ale credintei crestine este lămurirea învătăturii despre viata de după moarte, despre Judecata sufletelor si despre Învierea mortilor. Strâns legată de această învătătură este combaterea rătăcirilor teoriei reîncarnării, una dintre cele mai periculoase conceptii păgâne care încearcă si reuseste să se strecoare astăzi în mintile credinciosilor.

Cu greu găsim rătăciri care să fie primite de către credinciosi atât de usor cum este primită credinta în reîncarnare. Dintr-un anumit punct de vedere, acest lucru este usor de înteles. Că Maica Domnului a rămas fecioară si după nastere cred toti crestinii ortodocsi care vin duminica la slujba Sfintei Liturghii; de ce cred astfel? Pentru că asa învată Biserica. Putini dintre ei se întreabă ce implicatii directe are asupra vietii lor acceptarea acestui adevăr.

Atunci când este vorba de ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte, siguranta cu care oamenii îsi recunosc conceptiile în punctul de vedere bisericesc este mult diminuată. Starea de fapt este următoarea: desi o persoană care crede în reîncarnare se consideră crestină (si procentul unor astfel de persoane este foarte mare), după învătătura Bisericii ea este ruptă de trupul lui Hristos si stă sub condamnarea anatemei.

Vom încerca să arătăm câteva dintre motivele pentru care Biserica osândeste cu vehementă teoria reîncarnării si pe cei care o acceptă. Nici în cazul acestei controverse argumentele aduse de către Biserică nu vor fi în măsură să îi convingă pe cei înselati să se lepede de rătăcire. Dar aceste argumente sunt suficiente pentru crestinul care crede în adevărul propovăduit de Hristos. Unul dintre semnalele de alarmă care arată înselarea specifică vremurilor pe care le trăim este tocmai faptul că, desi vor să ducă o viată curată si să meargă pe calea mântuirii, un număr mare de credinciosi s-au lăsat înselati de această credintă orientală. Dar credinciosii care cred în reîncarnare sunt rupti de Hristos. Sunt, fără să îsi dea seama, fii ai Noii Ere de apostazie, desi putini dintre ei au acceptat rătăcirea constientizând gravitatea unei asemenea optiuni.

Cinci dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care un crestin crede în reîncarnare sunt următoarele:

1. faptul că se îndoieste că Biserica detine adevărul de credintă si că învătătura Bisericii este în întregime fără greseală;

2. faptul că nu este constient de păcatul ereziei căreia i se face părtas;

3. faptul că i se pare că a găsit în Sfânta Scriptură dovezi privitoare la reîncarnare;

4. faptul că nu găseste o explicatie mai potrivită pentru suferintele unui număr foarte mare de oameni decât aceea că acestia suportă consecintele propriilor greseli din vietile anterioare;

5. faptul că o credintă conform căreia oamenii au sansa de a-si îndrepta greselile într-o viată viitoare i se pare mai potrivită cu învătătura Dumnezeului care îi iubeste pe oameni decât credinta într-un Dumnezeu pedepsitor care îi osândeste pe oameni la chinuri vesnice.

Este evident că multi dintre cei care se află în diferite rătăciri nu sunt constienti că au o credintă diferită de cea pe care a propovăduit-o Hristos, sau nu consideră că îndoiala pe care o au fată de unele puncte din învătătura Bisericii are consecinte grave.

Nimeni nu poate nega că dacă ar avea de ales între un Dumnezeu care îi mântuieste pe toti oamenii si un Dumnezeu care primeste în frumusetile raiului numai o mică parte dintre oameni, iar pe ceilalti îi trimite în iad, l-ar alege pe primul. Nimic nu este mai clar în Noul Testament decât imaginea Fiului lui Dumnezeu care a primit moartea jertfelnică din dragoste pentru oameni. Ar putea fi Hristos atât de aspru încât să nu Îsi reverse mila Sa iubitoare si asupra celor din iad?

La o astfel de întrebare nu este bine să se dea un răspuns pripit. Dacă omul poate da răspunsuri exacte despre lucrurile pe care le-a făcut el însusi, în ceea ce priveste problema sufletului după moarte lucrurile îl depăsesc. Omul nu este Dumnezeu ca să stie cum este mai bine, si de aceea nu îi rămâne decât să primească lucrurile asa cum le-a lăsat Dumnezeu. Este de netăgăduit faptul că dacă Dumnezeu ar fi putut să îi mântuiască pe toti oamenii, atunci ar fi făcut-o si iadul s-ar fi golit pe loc.

Dumnezeu i-a creat pe oameni astfel încât să ajungă cu toti în rai, dar omul a ales păcatul. Si dacă Dumnezeu i-a lăsat această libertate, înseamnă că nu putea fi altfel. Dumnezeul Bisericii nu este un Dumnezeu capricios care se joacă cu destinele oamenilor, care alege să îi bucure sau să îi chinuiască în vesnicie. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om în asa fel încât să aibă libertatea de a alege păcatul si de a suporta consecintele sale, înseamnă că asa este mai bine (chiar dacă nu ne este dat nouă a întelege de ce este asa).

Faptul că Dumnezeu ne-a făcut liberi arată că avem putinta de a nu Îl asculta, că avem putinta de a ne îndepărta de El. Este greu de înteles pentru mintea omenească de ce Dumnezeu nu este mai putin aspru în încercarea de a-l convinge pe om să I se supună, de ce nu găseste mijloace pentru a-i mântui pe toti oamenii.

Dumnezeu, Cel care cunoaste toate tainele vietii omenesti, nu a vrut ca omul să îi fie rob. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru că ar fi avut nevoie de ceva, pentru că ar fi vrut să fie slujit. Atotputernicul Dumnezeu l-a creat pe om din dragoste, pentru ca omul să se poată bucura în vesnicie de comuniunea cu El. Ori bucuria, ca si dragostea, nu se pot manifesta decât într-un suflet liber. Nimeni nu poate descoperi vreun medicament care să bucure sufletul, si nici vreun drog care să nască în suflet sentimente de dragoste adevărată.

Dacă sufletul nu vrea să se deschidă fată de Dumnezeu, el trebuie să îsi asume consecintele acestei alegeri. Dumnezeu nu are cum să mântuiască pe nimeni cu forta. Dar în acelasi timp El încearcă toate mijloacele pentru a ne mântui. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pe cruce pentru păcatele noastre, vădind dragostea Sa pentru neamul omenesc. Este rândul oamenilor să răspundă dragostei arătate de Dumnezeu. Si în functie de acest răspuns îi asteaptă fericirea sau osânda vesnică.

Cei care vor să creadă în mântuirea tuturor, atât a celor cu viată curată cât si a celor care au murit nepocăiti (conceptie denumită apocatastază), se află în contradictie cu învătătura Sfintei Scripturi.

Această teorie condamnată de Biserică s-a răspândit totusi în secolul XX peste tot unde iubirea patimilor a fost mai puternică decât iubirea virtutii. Un observator al mediului protestant, Richard J. Buckham, constata că "până în secolul al XIX-lea aproape toti teologii crestini au sustinut realitatea chinului etern în iad... (pentru ei era) o parte la fel de indispensabilă a credintei crestine universale ca si doctrina despre Treime si Întrupare. Începând cu 1800, situatia s-a schimbat în întregime, si nici o învătătură traditională nu a fost abandonată pe scară atât de largă ca cea despre pedeapsa eternă. Sustinătorii ei printre teologii de astăzi sunt mai putini ca niciodată înainte... Printre cei mai putin conservatori, salvarea universală, fie ca sperantă, fie ca dogmă, este acum atât de larg acceptată încât multi teologi o presupun fără să mai caute dovezi" [10;44].

Iată un fragment din descrierea unei slujbe a charismaticilor: "Într-o seară am predicat despre iad. Peste tot oamenii au izbucnit în râs. Cu cât le vorbeam mai mult despre iad, cu atât râdeau mai mult." [49;41]; (chiar dacă râsul patologic este specific charismaticilor, ironizarea învătăturii despre iad este prezentă în multe dintre grupările "crestine").

Observând în lumea occidentală o largă răspândire a conceptiei mântuirii colective (iadul nefiind considerat vesnic), putem vedea în ea o primă treaptă pentru acceptarea teoriei reîncarnării. Iată de ce gândirea new-age-istă se foloseste atât de insistent de generoasa idee a mântuirii tuturor, mult mai aproape de inimile celor care văd în ea izbăvirea de suferinta vesnică.

Biserica Ortodoxă nu a preferat si nu preferă nimic adevărului. Chiar dacă uneori adevărul este asemenea unei doctorii amare, el este singurul care duce la mântuire. Învătătura despre apocatastază a fost condamnată de mai multe ori de-a lungul istoriei: "Dacă cineva învată sau cugetă că pedeapsa demonilor si a oamenilor păcătosi nu va fi vesnică, ci va avea un sfârsit, si că atunci va avea să urmeze o restabilire a tuturor în fericire, să fie anatema" [61;162]. Sinodul ce a avut loc la Constantinopol în 543 a hotărât: "Dacă cineva crede în fabuloasa preexistentă a sufletelor si în acea condamnabilă restaurare (apocatastază), adică restabilirea tuturor lucrurilor cum erau la început, să fie anatema" [61;162].

Conceptia despre reîncarnare este strâns legată de cea despre preexistenta sufletelor. Biserica învată că sufletele omenesti nu au fost create de la începutul lumii sau că ar fi "scântei divine", părticele de dumnezeire. Sufletul fiind creat de Dumnezeu nu poate să fie o parte desprinsă de Creator. Asa cred numai cei care confundă creatia cu Creatorul si sustin vechile idei panteiste.

Dumnezeu a rânduit ca sufletul să existe din aceeasi clipă în care apare si embrionul uman în care se va sălăslui. Astfel, fătul creat este rod al dragostei părintesti, nefiind posibilă existenta unui suflet care are libertatea de a se întrupa (si nici măcar de a exista) independent de părinti.

Atât în teoria reîncarnării cât si în cea a preexistentei sufletului se poate observa foarte usor o implicatie directă: dacă sufletul există independent de părinti, si de-a lungul mai multor vieti fiecare suflet a avut mai multe perechi de "părinti", unicitatea relatiei părinte-copil dispare. Odată cu ea dispare fundamentul dragostei dintre părinti si copii, dragoste care stă la baza familiei. Dacă în societatea hindusă anumite traditii foarte puternice mentineau strânsă legătura dintre părinti si copii, chiar dacă acestia credeau în reîncarnare, în societatea contemporană, refractară fată de orice formă de traditionalism, credinta în reîncarnare generează puternice conflicte între generatii, tinerii căutând cu orice pret să îsi manifeste independenta fată de cei pe care nu îi mai recunosc drept părinti în adevăratul sens al cuvântului.

Bineînteles că nu implicatiile sociale ale acestei credinte orientale sunt cele mai grave, ci cele duhovnicesti. Cel ce crede în reîncarnare nu recunoaste învătătura Bisericii despre Judecata sufletelor si despre Învierea mortilor. Pentru că totusi foarte multi oameni cred că au găsit în Sfânta Scriptură dovezi despre reîncarnare, si implicit neagă că s-ar afla în rătăcire, să ne oprim putin asupra textelor de Dumnezeu inspirate.

"Vine ceasul în care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vietii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii" (Ioan 5, 28-29).

"Iar dacă se propovăduieste că Hristos a înviat din morti, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a mortilor? Dacă nu este înviere a mortilor, nici Hristos n-a înviat. Si dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică si credinta voastră. (...) Dar acum Hristos a înviat din morti, fiind începătură (a învierii) celor adormiti. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si învierea mortilor. Căci precum în Adam toti mor, asa si în Hristos toti vor învia." (I Cor. 15, 12-22).

"Dar va zice cineva: Cum înviază mortii? Si cu ce trup au să vină? Nebun ce esti! Tu ce semeni nu dă viată, dacă nu va fi murit. Si ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte (...). Asa este si învierea mortilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune" (I Cor. 15, 36-42).

"Mortii Tăi vor trăi si trupurile lor vor învia" (Isaia 26, 19). "Eu stiu că Răscumpărătorul meu este viu si că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar această piele a mea ce se destramă" (Iov 19, 25).

Considerăm potrivită pentru încheierea acestui mănunchi de citate scripturistice reproducerea unei afirmări clare a învierii, care poate fi găsită de oricine vrea să înteleagă învătătura biblică despre acest subiect: "Fost a mâna Domnului peste mine si m-a dus Domnul cu Duhul si m-a asezat în mijlocul unui câmp de oase omenesti, si m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe fata pământului si uscate de tot. Si mi-a zis Domnul: "Fiul omului, vor învia oasele acestea?" Iar eu am zis: "Dumnezeule, numai Tu stii aceasta". Domnul însă mi-a zis: "Prooroceste asupra oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh si veti învia. Voi pune vine pe voi si carne va creste pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh si veti învia si veti sti că Eu sunt Domnul". Proorocit-am deci precum mi se poruncise. Si când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet si o miscare si oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Si am privit si eu si iată erau pe ele vine si crescuse carne si pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: "Fiul omului, prooroceste duhului, prooroceste si spune duhului: Asa grăieste Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi si suflă peste mortii acestia si vor învia!" Deci am proorocit precum mi se poruncise si a intrat în ei duhul si au înviat si multime multă de oameni s-au ridicat pe picioarele lor." (Iez. 37, 1-10)

Citatele de mai sus sunt foarte explicite si sunt suficiente pentru cei care vor să afle învătătura biblică despre viata de după moarte si să găsească dovezi împotriva teoriei reîncarnării.

Nimic nu este mai potrivnică acestei rătăciri decât Învierea lui Hristos. Totusi, dusmanii adevărului nu s-au sfiit să denatureze textul biblic pentru a-si apăra ideile. Cele mai cunoscute pasaje pe care le invocă ei sunt cele privitoare la Sfântul Ioan Botezătorul - pe care îl consideră reîncarnarea Sfântului Prooroc Ilie, si la omul orb din nastere, despre care ucenicii L-au întrebat pe Hristos: "Învătătorule, cine a păcătuit: acesta sau părintii lui, de s-a născut orb? (răspunsul la o asemenea întrebare poate să clarifice problema reîncarnării - n.n.) Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părintii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu." (Ioan 9, 2-3)

Din acest pasaj, ereticii trag concluzia că omul s-a născut orb din cauza unor păcate săvârsite într-o viată anterioară. Dar dacă aceasta ar fi fost situatia, atunci Hristos ar fi răspuns simplu: "Omul acesta suferă din cauza păcatelor din viata pe care a trăit-o mai înainte." Fiul lui Dumnezeu nu a mintit niciodată, nu avea de ce să tăgăduiască adevărul; El S-a întrupat tocmai pentru a le împărtăsi oamenilor tainele mântuirii.

Ne oprim acum asupra celui mai controversat pasaj referitor la această problemă, permanent invocat de fanii teoriei reîncarnării; cel privitor la Înainte Mergătorul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul: "Adevărat zic vouă. Nu s-a ridicat între cei născuti din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul. (...) Si dacă voiti să întelegeti, el este Ilie, cel ce va să vină..." (Matei 11, 11-14).

Textul este scurt si precis. "Cine poate contesta că Sfântul Ilie s-a reîncarnat în Ioan Botezătorul? Cum răstălmăceste Sfânta Traditie, care neagă reîncarnarea, aceste cuvinte ale lui Hristos?" - se întreabă credinciosii murdăriti de noroiul rătăcirii.

Dacă într-un singur fragment din Noul Testament s-ar găsi referiri favorabile teoriei reîncarnării, atunci ar fi clar că învătătura Bisericii este potrivnică adevărului. Dar înainte de a ne pripi să afirmăm asa ceva, să vedem dacă poate fi sustinută teoria reîncarnării prin citatul anterior. În primul rând, înainte ca Sfântul Ilie să se poată reîncarna, el trebuia să moară. Nu găsim nici o referire în Sfânta Scriptură privitoare la moartea Sfântului Ilie. Găsim în schimb descrierea ridicării sale la cer, într-un car tras de cai de foc (în IV Regi 2, 11). Presupunând totusi că Sfântul Ilie s-ar fi reîncarnat în Sfântul Ioan Botezătorul, înseamnă că pe Muntele Tabor, când în fata celor trei ucenici ai Săi Hristos S-a schimbat la Fată, trebuia ca alături de Sfântul Prooroc Moise să îl vadă pe Sfântul Ioan Botezătorul, si nu pe Sfântul Ilie. Doar Sfântul Ioan, fiind mai mare decât toti cei născuti din femeie, era mai mare si decât Sfântul Ilie, si nu avea de ce să îsi ascundă identitatea. Doar el Îl botezase pe Hristos. Si dacă în ultima reîncarnare fusese Sfântul Ioan, nu avea cum să se arate ca Ilie.

Sfânta Traditie explică pasajul scripturistic de mai sus prin faptul că Mântuitorul a spus despre Sfântul Ioan Botezătorul că este Ilie, arătând astfel harisma profetiei si puterea propovăduirii adevărului cu care a fost înzestrat, vrând să îi convingă pe ucenici de importanta mesajului Înainte-Mergătorului.

Cei care cred că au găsit în pasajul despre Sfântul Ioan dovada reîncarnării nu mai au cum să nege faptul că s-au înselat. Asa se înseală toti cei care, fără a citi cu atentie cuvintele Evangheliei, se grăbesc să interpreteze anumite fragmente după propriile cugete, sau mai bine zis după cum îi insuflă diavolul. Acestia însă nu vor să cunoască învătătura Sfintei Scripturi, ci numai să găsească în ea argumente pentru propriile rătăciri. Căci dacă ar vrea să se împărtăsească de adevărul Evangheliei, atunci ar întelege că fiecare om are de trăit pe pământ o singură viată, si că toti mortii vor învia.

Cu mult mai gravă este rătăcirea celor care cred în reîncarnare atunci când sunt preoti, si când încearcă să găsească anumite puncte de legătură între această erezie si învătătura Bisericii. Este foarte mic numărul clericilor ortodocsi (sau mai bine-zis ex-ortodocsi) molipsiti de acest virus. Dar în ceea ce priveste clericii catolici, situatia este mai gravă. Deschiderea are loc la mai multe nivele, de la cel al cochetării cu această idee până la cel al justificării teologice. Din clipa în care se acceptă posibilitatea reîncarnării, chiar numai ca o ipoteză demnă de luat în seamă, ne aflăm departe de predaniile Sfintilor Părinti; si ne aflăm aproape de cel care seamănă îndoiala, de diavol...

"Problema pe care Biserica o are în privinta reîncarnării este că, potrivit cu această doctrină, unicitatea persoanei pare eliminată, deoarece la fiecare nouă nastere eul devine un alt individ care nu-si mai aminteste nimic despre cel precedent, afirma părintele Andreas Resch de la Academia Alfonsiană din Roma. Rămâne atunci să ne întrebăm care este nucleul autentic al personalitătii: trupul sau sufletul care trăieste în el? Mai este apoi încă o problemă: reîncarnarea prevede la sfârsit un fel de reînviere, pentru că parcurgând drumul renasterilor eu mă eliberez de necesitatea de a mă mai reîncarna si intru în absolut. În felul acesta se înlătură, într-un anumit sens, mediatiunea lui Hristos, întrucât omul se mântuieste prin reîncarnare, adică prin sine însusi, nemaiavând nevoie de nimeni.

Acestea sunt problemele; ne-am putea întreba însă dacă reîncarnarea nu poate fi pusă în armonie cu Biserica catolică interpretând-o ca pe un fel de desăvârsire, în întelesul pe care noi, catolicii, îl dăm Purgatoriului, care printre altele înseamnă tocmai desăvârsire. (...) Personal sunt interesat de problema reîncarnării, întrucât foarte multi oameni din lume cred în ea: e vorba de milioane de persoane, si noi trebuie să ne aflăm în dialog cu ele, pentru a încerca să ne recuperăm credintele comune, care sunt mai numeroase decât credem" [29;108].

Si încă o pozitie asemănătoare, apartinând purtătorului de cuvânt al Arhiepiscopului anglican din Canterbury: "Acesta nu este un subiect asupra căruia există păreri crestine oficiale. Asa cum probabil stiti, cu mult timp în urmă Biserica a respins orice idee despre reîncarnare. De atunci, nu au apărut dovezi care să impună reconsiderarea acestui subiect. Sunt sigur că, dacă vor apărea astfel de dovezi, acestea vor fi luate în discutie; dar, pentru moment, cele care există trebuie puse cel putin, în categoria "nedovedit"" [32;155].

Iată două idei interesante, specifice lumii occidentale: chiar dacă Biserica s-a pronuntat cu timp în urmă împotriva unor erezii, astăzi nu mai există "păreri oficiale" privitoare la acestea; si dacă vor apărea dovezi care să contrazică învătătura Bisericii, aceasta ar putea fi ajustată.

O astfel de abordare a problemei este caracteristică celor care s-au îndepărtat de Sfânta Traditie. În numele găsirii unei punti către milioanele de oameni aflati în rătăcire, în numele găsirii unor îndoielnice "credinte comune", se deschid usile rătăcirii. Iar acestor milioane de oameni diavolul le-a furnizat o grămadă de dovezi favorabile reîncarnării, dovezi care celor slabi în credintă le arată că învătătura Bisericii este gresită.

Iată un exemplu: o fetită indiancă sustinea că îsi aducea aminte ce i s-a întâmplat în viata anterioară, în care a trăit sub numele de Sudha: ""La 5 octombrie 1978, pe când fetita mea avea un an, sotul meu si cu infirmiera m-au ucis. M-au strangulat.... ". Glasul micutei Meenu e plin de groază în timp ce evocă din nou scena, ochii i se umplu de lacrimi. Dar amintirile nu se opresc aici: pentru a face să dispară cadavrul, cei doi amanti l-au pus într-o ladă, pe care apoi au încărcat-o într-un tren cu intentia de a o arunca în Gange, atunci când trenul avea să treacă peste fluviu. Dar diavolul si-a vârât coada: căzând din tren, lada nu s-a oprit în fluviu, ci pe pod, unde a fost văzută si deschisă. Astfel cadavrul a fost descoperit si doctorul a fost condamnat pentru omucidere la închisoare pe viată. Dincolo de întâmplarea povestită în toate amănuntele ei, Meenu a dat multe detalii în legătură cu viata ei precedentă: de pildă, numele tatălui ei si a altor membri ai familiei. Povestea s-a răspândit si a ajuns astfel si la urechile tatălui lui Sudha, care s-a dus imediat în satul Bethar pentru a o cunoaste pe fetita în care nefericita lui fiică se reîncarnase. Meenu l-a recunoscut pe dată, l-a îmbrătisat si de atunci s-a atasat de el spunându-i tată.

Ulterior micuta a fost dusă la Kampur si, pe când străbăteau podul peste Gange, ea a indicat cu precizie locul în care căzuse lada care continuse cadavrul "său". La Kampur a găsit singură strada si casa unde a recunoscut pe mama, pe frati, pe cumnată, pe diferite rude si prieteni, precum si obiectele sale personale, hainele si chitara la care în cealaltă viată îi plăcuse să cânte" [29;94].

Cazul de mai sus este un caz demn de luat în serios. Multi dintre cei care sustineau că si-au adus aminte anumite lucruri din vietile anterioare, în stare normală sau de hipnoză, nu erau capabili să spună amănunte precise privitoare la locurile în care sustineau că au trăit.

Referitor la "amintirile" împrospătate prin hipnoză există anumite suspiciuni serioase: "informatiile furnizate de către personalitătile evocate din "vieti anterioare" sunt dependente de cunostintele existente la momentul respectiv (data regresiei hipnotice) în cultura mondială. În multe cazuri, desi informatiile survenite pe această cale concordă cu realitatea, prin descoperiri ulterioare sunt infirmate, aruncând o umbră de îndoială asupra veridicitătii "vietilor anterioare". În lucrarea lui Ian Wilson -Reincarnation - sunt aduse în discutie câteva asemenea cazuri. Unul dintre ele se referă la o "personalitate" ce a trăit în timpul domniei faraonului Ramses al III-lea. În loc de a da numele folosit pe atunci pentru resedinta faraonului - conform descoperirilor recente acest nume fiind No - "egipteanul" folosea numele Teba, dat de greci mult mai târziu. Totodată, se stie că în Egiptul antic numele faraonilor nu era însotit de numeralele ordinale. Ramses al III-lea este un nume dat de egiptologi abia în secolul trecut, pentru claritate istorică. (...) Un alt caz a desemnat o personalitate ce a trăit în America de Nord în secolul al XI-lea, fiind martor al invaziei vikingilor. În descrierea dată acestora, ei purtau coifuri cu coarne. Desi aceasta este o cunostintă comună pentru multi, mai recent s-a descoperit că vikingii nu foloseau asemenea coifuri în luptă, decât în ritualurile religioase. În luptă foloseau coifuri conice. În mod straniu, cunostintele avute de persoana supusă regresiei hipnotice au conditionat mesajul personalitătii evocate din urmă cu nouă secole. Aceste fapte ne demonstrează că "personalitătile anterioare" depind în mare măsură de cea actuală, stârnind serioase îndoieli asupra veridicitătii metodei" [64;189].

Pe cât de multă reclamă i se face hipnozei, a cărei obiectivitate e considerată de necontestat de către sustinătorii ei, pe atât de putin sunt cunoscute criticile legate de acest subiect. Dr. Larry Garrett, un hipnotist american care a avut mai mult de 500 de pacienti cărora le-a aplicat tehnica de hipnoză regresivă, constata că amintirile subiectilor erau inexacte chiar si în ceea ce privea evenimente normale din viata cotidiană. Cei hipnotizati combinau amintirile cu elemente imaginare: "De multe ori s-a întâmplat ca oamenii să născocească tot felul de lucruri din dorinte, fantezii, vise, lucruri de genul acesta... Oricine se ocupă de hipnoză si realizează acest tip de regresie va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginatie atât de vie, încât vor inventa te miri ce, doar ca să fie pe placul hipnotistului" [60;132-133].

Sustinând acelasi punct de vedere, Allenn Spraggett, un alt cercetător al experientelor de regresie hipnotică, observa că "această metodă este plină de riscuri, cel mai mare dintre toate provenind din tendinta inconstientă a mintii omenesti spre fantezia dramatică. Ceea ce apare prin hipnoză poate fi la fel de bine un vis despre o existentă anterioară, pe care subiectul si-ar fi dorit să o trăiască sau chiar crede, adevărat sau fals, că a trăit-o… Un psiholog a dispus unui grup de subiecti în stare de hipnoză să-si amintească de o existentă anterioară; ceea ce s-a si întâmplat, fără absolut nici o exceptie. Câteva dintre relatările astfel obtinute includeau numeroase detalii chiar pline de culoare, deosebit de convingătoare… Cu toate acestea, la o nouă sedintă, rehipnotizati fiind, fiecare membru al grupului a reusit să lege toate detaliile atribuite initial unei existente anterioare de surse normale: o persoană cunoscută în copilărie, scene dintr-un roman citit sau dintr-un film văzut cu ani înainte, etc" [60, 133].

Desi unii consideră că în marea majoritate "amintirile" din vietile anterioare sunt doar rod al imaginatiei, altii consideră că precizia relatărilor infirmă această supozitie; M. Albrecht aprecia la 90% rata de precizie a veridicitătii relatărilor respective.

Jean Prieur, un cercetător al cazurilor de asa-zisă amintire a vietilor anterioare observa că "reîncarnarea măguleste eul persoanelor care se simt dezamăgite de o viată prozaică. Au trăit mereu la Roma, în Grecia, în Egipt, în India, în Tibet (tări binecunoscute si despre care stim oricând câte ceva), dar niciodată în Choresmia, în Atropaten, în Arachozia, tinuturi adevărate, dar cunoscute doar de eruditi. Au fost mereu florentini, dar niciodată masageti, au fost aragonezi, dar niciodată cherusci. Dar masagetii si cheruscii au existat cu adevărat. De ce nu s-ar reîncarna?" [18;294].

Ne-am îndepărtat putin de cazul micutei Meenu: aici nu ne aflăm în fata unei sarlatanii. Cum putea această fetită să cunoască atâtea amănunte despre viata Sudhei, dacă nu era ea însăsi reîncarnarea acesteia?

Răspunsul corect poate fi dat de către cei care cunosc temeinic atât învătătura Bisericii cât si cazuistica manifestărilor diavolesti, asa cum apare ea în Vietile Sfintilor. Aici vedem că, posedati de diavol, unii oameni au vorbit în limbi pe care nu le-au învătat niciodată; că spuneau o sumedenie de lucruri din vietile celor de lângă ei, pe care numai dacă ar fi fost de fată le-ar fi putut afla. Dar tot aici vedem cum, după repetate slujbe de exorcizare, acestia s au tămăduit; si au uitat limbile în care diavolul vorbea prin gura lor, si si-au pierdut iscusinta de a spune amănunte din trecutul celorlalti.

După cum arată bogata experientă a luptei împotriva duhurilor întunericului pe care o are Biserica, si după cum mărturisesc într-un glas Părintii care trăiesc în vremurile noastre, în toate cazurile de "amintire a vietilor anterioare" nu avem de-a face decât cu cazuri de posesie demonică. Chiar dacă acest verdict pare prea simplist celor dornici de explicatii paranormale, acesta este adevărul.

Să amintim aici rezerva pe care o au chiar "maestrii" indieni (care fiind înselati de diavol cred în reîncarnare, chiar dacă din alte "motive") fată de cazuistica căreia i se face atâta publicitate. Sri Somasundara Desika Paramachariya îi scria lui Ian Stevenson: "Toate cele trei sute de cazuri pe care le-ati studiat nu sunt argumente pentru reîncarnare... Toate sunt posesiuni spirituale, ignorate de învătatii din Sudul Indiei" [64;195]. Desi ei nu îsi dau seama că duhurile care intră în alte trupuri sunt ale dracilor, ci cred că sunt ale celor morti, iată că până si unii maestri orientali sunt capabili să observe că în aceste cazuri nu este vorba decât de posesie.

Vom argumenta această afirmatie cu două cazuri interesante, asemănătoare cu cel al micutei Meenu: "Cazul Lurancy Vennum sugerează o posesie si mai clară. Timp de câteva luni, si rareori după aceea, personalitatea lui Mary Roff (care a murit când Lurancy avea un an) a înlocuit total personalitatea fetitei, posedându-i trupul. După trecerea acelui timp Mary Roff s-a retras si copilul a revenit la normalitate. Câtă vreme ocupa trupul fetitei, Mary Roff pretindea că a ocupat în mod temporar trupul disponibil al fetitei Lurancy Vennum" [64;195].

"În primăvara anului 1954 un băiat indian pe nume Jasbir, în vârstă de trei ani si jumătate, s-a îmbolnăvit de variolă si a intrat în comă, părintii săi crezând că a murit. Câteva ore mai târziu s-a trezit si apoi si-a revenit. După câteva săptămâni, fiind sănătos, avea un comportament total diferit. Pretindea că este un brahman pe nume Sobha Ram care a murit la vârsta de 22 de ani, în 22 mai 1954 (când s-a îmbolnăvit Jasbir n.n.). Vocea lui vorbea prin Jasbir. El spunea că după ce a murit un sadhu (un sfânt n.n.) l-a sfătuit să intre în trupul lui Jasbir" [64;194]. Jasbir nu putea fi reîncarnarea lui Sobha Ram, pentru simplul motiv că cel din urmă murise abia la trei ani după nasterea celui dintâi. Jasbir a fost posedat de diavolul care se dădea drept Sobha Ram exact asa cum micuta Meenu a fost posedată de cel care se dădea drept Sudha.

Ca o concluzie la această cazuistică, putem afirma că există trei situatii:

- când avem de-a face cu o simplă sarlatanie, "amintirile" fiind rodul imaginatiei (mai ales cele împrospătate prin hipnoză);

- când "amintirile" insuflate de diavol contrazic realitatea istorică sau cea geografică;

- când "amintirile" sunt corecte din punct de vedere istoric si geografic, fiind semn al unei posesiuni demonice partiale sau, mai rar, chiar totale.

Dacă primele două situatii nu pot justifica existenta vietilor anterioare, cel de-al treilea caz - si singurul demn de atentie - este o piatră de încercare pentru cei a căror credintă este slabă. Dar atunci când cineva este slab în credintă ar face mai bine să rămână aproape de credinta Bisericii si a sfintilor, chiar dacă ar avea oarecare îndoieli, decât - având aceleasi îndoieli - să îmbrătiseze erezia (si acest sfat este valabil nu numai în cazul credintei în reîncarnare, ci si în toate situatiile în care credinta se clatină).

Unul dintre elementele care nu trebuie trecute cu vederea atunci când ne referim la reîncarnare este diferentierea dintre modul în care este înteleasă aceasta de către orientali si de către autorii new-age-isti. Un ex-părinte catolic, apostatul Francois Brune, observa: "de fapt, curentele ezoterice occidentale moderne sunt în totală opozitie cu aceste conceptii budhiste si foarte departe si de traditia hindusă. (...) Occidentul nu a urmat orbeste conceptiile orientale. Diferentele culturale erau, fără îndoială, prea profunde. (...) În acest sistem (al lui Rudolf Steiner - n.n.) nu suntem deloc în contextul unei purificări treptate de tip indian; sau, mai precis, purificarea duce la o adevărată îmbogătire a personalitătilor noastre. Accentul nu se pune pe o despuiere, ci pe un progres. (...) Sinteza lui Rudolf Steiner, ca si aceea a lui Allan Kardec, este net hristică. Hristos îsi asumă si rezolvă în el consecintele cosmice ale tuturor greselilor noastre. În afară de aceasta, el dă fiecăruia forta necesară pentru a înfrânge povara karmei sale" [17;84].

Sub o aparentă recunoastere a importantei lui Hristos, autorii new-age-isti răspândesc învătături potrivnice credintei crestine. Si pentru că reîncarnarea datorată legii karmice, asa cum o înteleg orientalii, era o credintă prea rece si prea dură pentru a putea fi acceptată în spatiul crestin, s-a trecut la această alternativă mult mai atrăgătoare: reîncarnarea ca urcus spre o nouă treaptă spirituală, ca îmbogătire în cunoasterea adevărurilor eterne (trăirea unei alte vieti pe pământ nu mai este considerată o ispăsire a greselilor, ci o sansă de progres liber asumată).

La autorii new-age-isti apare si ideea trecerii de la un regn inferior către un regn superior, de la regnul mineral la cel vegetal, apoi la cel animal, la regnul uman si în cele din urmă la cel supra-uman. Aici reîncarnarea apare ca o etapă necesară pentru ca oamenii să îsi înteleagă esenta divină, să ajungă la stadiul de supra-oameni.

În conceptia neopăgână reîncarnarea viitoare nu are de ce să apară ca ceva rău, câtă vreme este o poartă spre noi culmi spirituale. Si în fata clericilor care combat varianta clasic-orientală a reîncarnării (în care sufletul se tot reîncarnează până îsi nimiceste orice tentativă de a se manifesta, orice rămăsită a personalitătii), new-age-istii se apără afirmând că reîncarnarea de care vorbesc ei este o învătătură care se încadrează foarte firesc în doctrina crestină.

Dar este foarte nepotrivit ca cineva să afirme că este crestin si că în acelasi timp crede în reîncarnare. Cele două credinte se exclud reciproc. A fi crestin este un lucru esential si înseamnă a rămâne ancorat în învătătura Bisericii. A crede în reîncarnare înseamnă a nu mai putea spune nici măcar "Crezul", înseamnă a nu mai astepta Învierea Mortilor. Înseamnă a fi ca acela despre care psalmistul spune că "omul, în cinste fiind, n-a priceput. Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor" (Ps. 48, 12).

Reproducând un fragment din relatarea unei initieri în explorarea mistică a timpului, vom vedea până unde poate merge prostia umană, sau mai bine-zis cum îsi bate joc diavolul de cei care se consideră prea întelepti pentru a mai lua în serios învătăturile Evangheliei:

""Aminteste-ti de felul cum trăiai ca peste", a sugerat Jean Houston la Sacramento.

Aproape o mie de persoane... s-au aruncat pe jos si au început să dea din "aripioarele" lor de pesti, ca si cum s-ar fi deplasat prin apă.

"Notează ce simti când te deplasezi ca un peste. Cu ce seamănă lumea ta, cum sună, cum miroase, ce gust are? Acum, te deplasezi pe pământ", a reluat Houston, făcându-ne să trecem prin stadiul de amfibie...

Apoi Houston a sugerat: "aminteste-ti complet ce trăiai când erai reptilă... unii dintre voi au început pe urmă să zboare, altii să se catere în copaci"... Sala s-a transformat într-o adevărată grădină zoologică, cu tot felul de zgomote si de miscări făcute de mamifere primitive, maimute si primate.

Houston ne-a cerut apoi să ne amintim de vremea când eram "oameni primitivi" care tocmai sunt pe cale să-si piardă blana protectoare si să evolueze în oameni moderni.

Acest exercitiu deja intens care ne luase mai mult de o oră s-a terminat prin următoarea experientă culminantă: "acum vreau să mergeti mai departe, până la următorul stadiu al evolutiei voastre personale". Ne-am transformat într-o grămadă de oameni care săreau de bucurie, uneori singuri, altădată în grupuri, care în final si-au unit cu totii mâinile si vocile. Impactul era electric...

Deveniserăm o mare zvâcnitoare de trupuri, aproape o mie de gospodine, terapeuti, artisti, lucrători sociali, clerici, educatori, medici si surori medicale... (care) umblau în patru labe, de-a valma unii peste altii, bucurându-ne si învătând din nou ceea ce era ascuns profund în amintirile noastre" [37;87-88].

Lăsând la o parte caracterul delirant al acestui "show" new-age-ist, este interesant de observat faptul că, pe cât de usor unii oameni reprosează Bisericii că are o învătătură "numai bună pentru adormit copiii", pe atât de usor aceiasi oameni acceptă învătături lipsite de ratiune mai ales pentru că vin în contradictie cu învătătura crestină. De aici însă nu se poate trage concluzia că reîncarnarea este acceptată numai de către gospodine si surori medicale, sau chiar medici si educatori cu un nivel intelectual redus. Dacă unora manifestările gen "Sacramento" li se par dubioase, simpliste sau chiar demonice, îngerul întunericului le pune înainte o altă editie a credintei în reîncarnare, garnisită cu explicatii atât de savante încât preferă să se multumească cu faptul că sunt părtasi ai unor înalte învătături (chiar dacă nu le înteleg).

Celor care preferă să creadă în reîncarnare desi vor să se numească pe sine crestini, prin gura Sfintilor Părinti care au propovăduit Învierea mortilor Hristos le spune: "Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să înfătiseze, să scrie sau să alcătuiască, nici (el însusi) să gândească, nici să învete pe altul o altă mărturisire de credintă. Cât despre cei care îndrăznesc să alcătuiască o altă (mărturisire de) credintă, să o înfătiseze altora spre învătătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor să se întoarcă la cunostinta adevărului de la rătăcirile elinesti sau iudaicesti sau de la oricare altă erezie, acestia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtati (episcopii de episcopie si clericii de cler), iar dacă sunt monahi sau laici, să se dea anatemei" [2;28].

Încheiem articolul privitor la teoria reîncarnării cu un cuvânt al Părintelui Simeon Adrian: "Cei care cred în reîncarnare nu mai pot să creadă si în Înviere, în Hristos; sunt păgâni, eretici sau atei si nu pot avea nici o împărtăsire cu Hristos, cu Biserica, făcându-se de bunăvoie mostenitori ai iadului" [8;54




Bibliografie selectiva


1. Biblia sau Sfânta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, (E.I.B.M.B.O.R), 1994

2. Hotarârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Editura Sfântul Nectarie, 2003

3. Arhieraticon - adica rânduiala slujbelor savârsite cu arhiereu, E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 1993

4. Molitfelnic - cuprinzând slujbe, rânduieli si rugaciuni savârsite de preot la diferite trebuinte ale crestinilor, E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 1998

5. Învatatura de credinta crestin ortodoxa - Catehism, Cluj, 1993

6. Patericul, Episcopia Ortodoxa Româna, Alba-Iulia, 1993

7. Achimescu, Nicolae, Noile Miscari religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002

8. Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele si fratii mincinosi, Editura Pelerinul, Iasi, 1998

9. Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre O.Z.N. si despre alte fenomene supranaturale,

Editura Agape, Fagaras, 1997

10. Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre viata dupa moarte, Editura Agape, Fagaras, 1997

11. Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre astrologie, Editura Agape, Fagaras, 1997

12. Atanasie cel Mare, Sfântul, Scrieri ( partea I), E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 1987

13. Bastovoi, Savatie, În cautarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timisoara, 2002

14. Badulescu, pr. Dan, Împaratia raului: New Age, Editura Christiana, Bucuresti, 2001

15. Blond, Georges, Furiosii Domnului, Editura Politica, Bucuresti, 1976

16. Briancianinov, Sfântul Ignatie, Despre vedenii, duhuri si minuni, Editura Sophia, Bucuresti, 2002

17. Brune, Francois, Hristos si karma, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997

18. Brune, Francois, Mortii ne vorbesc, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1994

19. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Anatematismele, Tipografia cartilor bisericesti, Bucuresti, 1937

20. Costian, Dan, Adevarul despre Yoga, Editura Valmi

21. Crainic, Nichifor, Dumitru Staniloae, Razvan Codrescu, Radu Preda, Pentru o teologie a neamului, Editura Christiana, Bucuresti, 2003

22. Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, Editura Scripta, Bucuresti, 1993

23. Dionisie Areopagitul, Sfântul, Epistole, Editura ALL, Bucuresti, 1994

24. David P.I., diac., Invazia sectelor, Editura Christ, Bucuresti, 1997

25. Efrem Athonitul, Despre credinta si mântuire, Editura Bunavestire, Galati, 2003

26. Efrem Vatopedinul, arhim., Cuvânt din Sfântul Munte, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001

27. Filaret, pr. Ioan, Crestinism si yoga?

28. Floca, Ioan N., arhidiac. prof. dr., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993

29. Giovetti, Paola, Straniu si inexplicabil, Editura Agni, Bucuresti, 1995

30. Good, Timothy, Ei sunt aici, Editura Valdo & Savvas Press, 1993

31. Groothuis, Douglas, Portrete istorice atribuite lui Isus din Nazaret, Editura Ariel, Timisoara, 1995

32. Harrison, Peter & Mary, Viata înainte de nastere, Editura Europolis, Constanta, 1993

33. Henri, Claude, conte de Saint-Simon, Noul crestinism, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001

34. Hrisostom de Etna, Arhiepiscopul & Episcopul Auxentie de Foticeea, Scriptura si Traditie, Editura Bunavestire, Galati , 2003

35. Hristodul Aghioritul, ierom., La apusul libertatii, Editura Sophia, Bucuresti, 1999

36. Hunt, Dave, Pacea globala si aparitia lui Anticrist, Editura Agape, Fagaras, 1997

37. Hunt, Dave & T. A. Mc Mahon, Seducerea crestinatatii, Editura Agape, Fagaras, 1996

38. Ioan Gura de Aur, Sfântul, Scrieri (partea a III-a), E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 1994

39. Ioan de Kronstadt, Sfântul, Spicul viu, Editura Sophia, Bucuresti, 2002

40. Ilie Cleopa, arhim., Calauza în credinta ortodoxa, Editura Sfintei Manastiri Sihastria, 2001

41. Ilie Cleopa, arhim., Despre vise si vedenii, Editura Bunavestire, Bacau, 1994

42. Irineu al Lyonului, Sfântul, Demonstratia propovaduirii apostolice, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2001

43. Kernbach, Victor, Dictionar de mitologie generala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989

44. Kernbach, Victor, Enigmele miturilor astrale, Editura Albatros, Bucuresti

45. Marler, John & Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urma, Editura Sophia, Bucuresti, 2002

46. Movila, Sfântul Petru, Împacarea Bisericii Ortodoxe, Iasi, 2002

47. Negureanu, Cristian, Civilizatiile extraterestre si a III-a conflagratie mondiala, Editura Datina

48. Nietzsche, Friedrich, Antihristul, Biblioteca Apostrof, 1996

49. Novak, Adolf, Miscarea carismatica, Editura Lumina Lumii, Korntal, 1995

50. Paisie Aghioritul, Cuviosul, Cu durere si dragoste pentru omul contemporan, Schitul Lacu, 2000

51. Paraskevaidis, mitrop. Hristodoulus, Razboiul împotriva satanei, Editura Anastasia, Bucuresti, 1998

52. Paulus, Stefan, Nostradamus - 1999, Editura Antet, 1998

53. Patrut, Adrian, De la normal la paranormal, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991

54. Petroaia, diac. Lucian, Nu este sfârsitul lumii în anul 2000, Editura Episcopiei Dunarii de Jos, Galati, 1998

55. Pop, P.S. Irineu Bistriteanul, Sfântul Irineu de Lyon - polemist si teolog, Editura Cartimpex, Cluj, 1998

56. Popovici, arhim. Iustin, Biserica Ortodoxa si ecumenismul, Manastirea Sfintii Arhangheli, 2002

57. Popovici, arhim. Iustin, Biserica si statul, Schitul Sfântul Serafim de Sarov, 1999

58. Rodion, pr., Oameni si demoni, Manastirea Slatioara, 1996

59. Rose, ierom. Serafim, Ortodoxia si religia viitorului, Cartea Moldovei, Chisinau, 1995

60. Rose, ierom. Serafim, Sufletul dupa moarte, Editura Anastasia, Bucuresti, 1996

61. Sachelarie, ierom. Nicodim, Pravila bisericeasca, Parohia Valea Plopului, Prahova, 1999

62. Savin, Ioan Gh., Iconoclasti si apostati contemporani, Editura Anastasia, Bucuresti, 1995

63. Teofan Zavorâtul, Sfântul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptura pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucuresti, 1999

64. Valea, Ernest, Crestinismul si spiritualitatea indiana, Editura Ariel, Timisoara, 1996

65. Vasile, Danion, Darâmarea idolilor, Editura Bunavestire, Galati, 2002

66. Vasile, Danion, Jurnalul convertirii, Editura Bunavestire, Galati, 2002

67. Velimirovici, P.S. Nicolae, Raspunsuri la întrebari ale lumii de astazi, Editura Sophia, 2002

68. Vlachos, mitrop. Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Editura Sophia, Bucuresti, 2000

69. Weiss, Brian, O marturie a reîncarnarii, Editura Lotus, Bucuresti, 1992

70. Wurtz, Bruno, New Age, Editura de Vest, Timisoara, 1994

71. *** Crâmpeie de viata - Din viata si învataturile Parintelui Epifanie, Schitul Lacu, 2000

72. *** ELTA - Revista de metafizica, nr. 5/1993

73. *** Evanghelii apocrife, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996

74. *** Evanghelia dupa Toma, Editura Arca, Bucuresti, 1993

75. *** Fenomenul sectelor sau al noilor miscari religioase, document oficial al Vaticanului, tiparit în limba româna de Misionarii Verbiti, com. Sabaoani

76. *** Pelerinul rus, Editura Sophia, Bucuresti, 1998

77. *** Sfânta Lumina pascala de la Ierusalim, Schitul Sfântul Serafim de Sarov

78. *** Viata si învataturile Cuviosului Parinte Filothei Zervakos, Editura Orthodox Kypseli, Tesalonic, 1994

79. *** Ce sa credem despre New Age, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucuresti, 2002

80 . Balan, arhim. Ioanichie, Viata Parintelui Cleopa, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1999

81. Irineu de Lugdunum, Sfântul, Demonstratia propovaduirii apostolice, E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 2001


( Extras din cartea : DESPRE REÎNCARNARE SI INVAZIA EXTRATERESTRA -- de Danion Vasile )


preluare de pe: http://www.sfaturiortodoxe.ro/reincarnare.htm