Reîncarnarea - A fost ea înlăturată din Biblie de către sfinţii părinţi ai Bisericii?

Reîncarnarea
A fost ea înlăturată din Biblie de către sfinţii părinţi ai Bisericii?


de Joseph P. Gudel, Robert M. Bowman, Jr., şi Dan R. Schlesinger,
într-o traducere de Teodor Macavei


Pe la începutul acestui secol (care tocmai se încheie) crezul într-o reîncarnare era limitat în America doar la un număr restrâns de grupuri cum ar fi Şcoala Unită a Creştinismului ("The Unity School of Christianity"), Societatea Teozofică şi Asociaţia pentru Cercetare şi Iluminare a lui Edgar Cayce. Până în anii '80 însă, nu doar că aceste grupuri şi-au sporit membrii la ordinul milioanelor dar celebrităţi ca Jeanne Dixon sau Shirley MacLaine au popularizat ideea şi în rândul maselor. Deşi în urmă cu 50 de ani relativ puţini americani credeau în reîncarnare în zilele noastre aproximativ 1/4 din toata populaţia S.U.A. o acceptă, alături de aproape o jumătate din populaţia globului.1
Ba mai mult, practic toţi susţinătorii moderni ai reîncarnării din Occident pretind că aceasta "se află în perfectă armonie cu adevăratul spirit al Creştinismului"2. Iar alţii merg până acolo încât să afirme că biserica primară a recunoscut reîncarnarea până în al VI-lea secol când a fost suprimată de către un consiliu al bisericii.
În acest articol vom examina această pretenţie că biserica ar fi suprimat doctrina reîncarnării.

Definirea reîncarnării

Deşi doctrina reîncarnării provine din antichitate şi îşi are originile în Orient, ea poate fi găsită şi în Grecia antică. Aceasta susţine că "sufletul intră în această viaţă nu ca o creaţie nouă ci doar după o lungă perioadă de existenţe anterioare pe acest pământ, sau altundeva... pornit pe calea viitoarelor sale transformări pe care acum şi le pregăteşte."3
Conform conceptului oriental de reîncarnare, în funcţie de faptele sale dintr-o existenţă precedentă omul se poate reîntoarce sub orice formă de viaţă, inclusiv cea animală, cât şi cea umană. Totuşi susţinătorii din Occident ai reîncarnării afirmă că în general aceasta se petrece doar la nivel uman. Aceştia numesc adesea concepţia estică a ei, "transmigrare" iar concepţia vestică, "reîncarnare".
În mod tradiţional termenii "transmigrare", "reîncarnare" şi "metempsihoză" sunt folosiţi ca sinonimi ai aceluiaşi lucru.4 De partea cealaltă însă, reîncarnarea trebuie deosebită de ideea de pre-existenţă a sufletului. În timp ce toţi cei ce cred în reîncarnare trebuie să creadă şi că sufletele reîncarnate au avut o existenţă anterioară, nu toţi cei ce acceptă pre-existenţa sufletului acceptă şi reîncarnarea. Un exemplu al zilelor noastre al unui astfel de crez sunt mormonii.
Presupunerea care stă la baza reîncarnării şi care de multe ori nu este admisă imediat este ideea de "monism", şi anume crezul că există doar o singură realitate. În consecinţă, din moment ce se crede că toate lucrurile fac parte dintr-o singură realitate organică, nu mai există nici o deosebire reală între Dumnezeu, lume şi oameni. Toţi sunt "una". În acest sistem de crezuri "Dumnezeu" este conceput nu ca un Creator personal, ci ca o forţă impersonală, sau conştiinţă căreia îi aparţinem cu toţii.5 Astfel Shirley MacLaine poate afirma că "Dumnezeu este cuvântul pe care îl folosim pentru o idee de o incredibilă complexitate de energii spirituale" sugerând mai departe că, "tragedia rasei umane constă în faptul că am uitat că fiecare este Divin".6 Atunci reîncarnările unui suflet au fost de regulă înţelese ca însemnând călătoria de la Dumnezeu la Dumnezeu cu scopul reintegrării acestuia în Unitate.7

Reîncarnarea şi Biblia

Crezurile care formează contextul atât oriental cât şi occidental al reîncarnării sunt în mod limpede incompatibile cu Creştinismul biblic. În plus, dovada care se aduce împotriva pretenţiei că şi reîncarnarea ar fi integrabilă în Creştinism depăşeşte cu mult cele câteva texte biblice care o pot combate. Mai degrabă ar trebui observat că întreaga revelaţie biblică şi învăţătura ei despre Dumnezeu, om şi lume, păcat şi mântuire, fac front comun împotriva reîncarnării.
Cu toate acestea exponenţii reîncarnării din Occident încearcă în mod invariabil să o împace cu Creştinismul. Aceştia afirmă despre Noul Testament că ar fi fost scris de către nişte autori necunoscuţi şi prea târziu pentru a fi de încredere în relatarea pe care o face învăţăturilor lui Isus şi că în felul acesta marea majoritate a învăţăturilor Sale despre reîncarnare s-au pierdut. De asemenea se mai pretinde şi că textul Noului Testament este plin de ştersături şi de inserări din exterior care s-ar fi efectuat în sec. VI după Hristos şi chiar mai târziu de către cei ce se opuneau reîncarnării, şi care au înlăturat cărţi întregi, motiv pentru care textul în sine nu mai este de încredere. În cele din urmă, în ciuda tentativei din sec. VI de a înlătura reîncarnarea din Biblie, anumite vestigii ale doctrinei se crede că se găsesc într-o seamă de texte disparate: Matei 17:10-13; Ioan 3:3,7; 9:1-3; Efeseni 1:4; Apocalipsa 3:12.8 (pentru lămurirea câtorva dintre aceste pretenţii, vezi articolul "Susţine Biblia reîncarnarea?" din "Răspunsuri biblice la cele mai populare întrebări ale contemporanilor noştri" ce se poate procura de la subsemnatul, sau de pe www.RCRwebsite.com).
Din păcate în spaţiul avut la dispoziţie în acest articol nu se pot aduce infirmări complete la fiecare dintre aceste argumente.9 Cu toate acestea, chestiunea datei, autorilor, şi transmisiei textuale a Noului Testament a primit atenţia cuvenită din partea a numeroşi cercetători evanghelici ale căror lucrări de referinţă stau la dispoziţie.10 Aceştia au demonstrat amplu cum întreg Noul Testament a fost scris în primul secol de către apostoli sau de către apropiaţii lor şi că acest text a fost păstrat cu fidelitate de-a lungul secolelor. Asupra canonului Noului Testament11 (deci a cărţilor biblice recunoscute ca fiind inspirate), nu opoziţia faţă de reîncarnare este cea care a determinat acceptarea anumitor scrieri şi respingerea evangheliilor apocrife, sau excluderea altor scrieri din canon. Mai degrabă, cărţile Noului Testament au fost acceptate fiindcă au fost scrise de către însuşi apostolii, sau apropiaţii lor şi în privinţa lor se putea identifica originea lor istorică în primul secol. Cărţile excluse nu au fost apostolice şi au fost scrise între cel de-al II-lea şi al IX-lea secol după Hristos.12
În plus, canonul Noului Testament a fost format în al II-lea şi al III-lea secol, primind formă finală în cel de-la IV-lea secol după Hristos13, nu în cel de-al VI-lea cum pretind reîncarnaţioniştii. Ca prin urmare critica pe care aceştia o aduc Noului Testament este neîntemeiată.
Argumentul că vestigii (deci, urme) ale crezului în reîncarnare se găsesc împrăştiate în întreg Noul Testament este de fapt incompatibil cu toate celelalte argumente menţionate mai sus. Dacă cărţile Noului Testament au fost produse de autori necunoscuţi şi prea târziu pentru a fi de încredere din punct de vedere istoric iar dacă cărturari din sec. al VI-lea au modificat textul Noului Testament, ce valoare mai pot avea aceste pretinse "vestigii" ale reîncarnării? Este clar că cei ce susţin reîncarnarea nu au nici un drept de a cita Biblia în sprijinul crezurilor lor, dacă cel puţin în acelaşi timp susţin şi că Biblia nu mai este de încredere!
O analiză în detaliu a acestor pretinse texte doveditoare a reîncarnării nu este posibilă în cuprinsul acestui articol. Cu toate acestea, mai mulţi creştini au publicat o serie de studii exemplificatoare asupra subiectului, demonstrând că Biblia nu conţine nici măcar o aluzie în favoarea reîncarnării şi că învăţăturile ei centrale o contrazic categoric.14

Reîncarnarea şi părinţii bisericii

Adepţii din vest ai reîncarnării susţin de obicei că biserica primară şi-a afirmat crezul în reîncarnare până în jurul sec. al VI-lea când a fost suprimat de către împăratul roman în cadrul unui consiliu al bisericii. Pentru a infirma această acuzaţie trebuie mai întâi să examinăm mărturiile istorice şi să vedem astfel dacă părinţii bisericii au propovăduit reîncarnarea. Examinarea noastră va dezvălui că reîncarnarea nu a constituit o preocupare majoră pentru părinţii bisericii care în schimb afirmau mai mult speranţa biblică a învierii15, şi că ori de câte ori vorbeau despre reîncarnare o condamnau fără echivoc. Adepţii reîncarnării au fabricat (inventat) o istorie falsă a bisericii primare bazându-se pe:


o reconstituire intenţionat falsă a dovezilor care ignoră majoritatea covârşitoare a mărturiilor părinţilor bisericii,

citări parţiale ale părinţilor, de obicei, scoateri din context,

inserarea celor vrute în citatele părinţilor bisericii,

citate inventate.

Iustin Martirul (a trăit între 100-165)

Iustin Martirul a fost unul dintre primii părinţi ai bisericii. Adesea el este citat ca fiind un "foarte timpuriu susţinător creştin al reîncarnării".16 Cu referire la al IV-lea capitol al "Dialogului cu Trypho" al lui Iustin adepţii reîncarnării afirmă că "acesta a învăţat că sufletele oamenilor locuiesc în mai mult decât un singur trup în timpul perindării lor pământeşti".17 Dar ce spune de fapt Iustin? El înfăţişează un dialog în care discută cu Trypho problema reîncarnării iar la sfârşitul acestei discuţii dialogul se încheie după cum urmează (cu menţiunea că Iustin vorbeşte la persoana I-a, iar despre Trypho se vorbeşte la persoana a II-a; Trypho era un evreu cu care a purtat numeroase dispute; Trypho este cel ce vorbeşte primul):


"De aceea, sufletele nu-l văd pe Dumnezeu şi nici nu migrează (strămută) în alte trupuri, căci ele ar şti că sunt astfel pedepsite şi le-ar fi frică după aceea să săvârşească chiar şi cele mai neînsemnate păcate. Dar că ele îl pot percepe pe Dumnezeu că există şi că neprihănirea şi sfinţenia merită respectate, pot de asemenea să fiu de acord cu tine", a spus el.
"Ai dreptate", i-am răspuns eu.18
Clement din Alexandria (a trăit între 155-200)

Un alt părinte al bisericii care este adesea citat pentru a se pretinde că reîncarnarea a fost susţinută de biserică este Clement din Alexandria, menţiunea acestuia făcându-se pe baza afirmaţiei sale din primul capitol al "Îndemnurilor sale către păgâni" care se redă după cum urmează: "mai înainte ca să fie lumea, noi eram".19 În cel mai fericit caz această afirmaţie poate fi interpretată (separat de contextul ei) ca susţinând pre-existenţa sufletului. De fapt, luată în contextul ei afirmaţia lui Clement nici măcar aşa ceva nu sugerează. Mai degrabă el afirma pre-existenţa lui Isus Hristos ca Logos (Cuvânt), precunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi planul Său de a ne crea şi a ne iubi mai înainte de creaţie:


"Căci înainte de întemeierea lumii, noi eram, fiind destinaţi să ne găsim în El, existând mai de dinainte înaintea ochilor lui Dumnezeu, noi creaturile raţionale ale Cuvântului lui Dumnezeu căruia îi datorăm existenţa noastră, căci "la început era Cuvântul."20
Mai observaţi că Clement îşi califică cu grijă afirmaţia că noi am fi existat mai dinainte cu cuvintele "înaintea ochilor lui Dumnezeu", însemnând mai degrabă că "pre-existenţa" noastră a fost o idee în mintea lui Dumnezeu, nu neapărat o realitate substanţială, tangibilă.

Origen (a trăit între 185-254)

Fără discuţie se poate spune despre Origen că a fost unul dintre cei mai străluciţi şi ingenioşi teologi ai bisericii primare. Cu toate acestea el a ajuns să aibe o faimă proastă tocmai datorită speculaţiilor sale teologice. El este părintele bisericii cel mai adesea citat de către adepţii reîncarnării ca susţinând doctrina lor. Un pasaj care este citat frecvent ar fi următorul. El provine din scrierea lui Origen "Împotriva lui Celsus" şi aici este redat aşa cum este citat de promotorii reîncarnării pe nume Head şi Cranston:


"Sau, este mai în conformitate cu raţiunea ca fiecare suflet, din anumite motive misterioase (vorbesc acum după opinia lui Pitagora şi Plato, şi Empedocles, pe care Celsus îl citează frecvent pe nume), să intre într-un trup şi să ajungă acolo după greşelile şi faptele sale de dinainte? De aceea, este probabil ca acest suflet, căruia îi sunt acordate mai multe beneficii în urma reşedinţei lui (anterioare) într-un trup decât acela al multor oameni (pentru a evita prejudecata nu spun "toţi"), are nevoie de un trup mai bun, nu doar superior altora, dar şi să fie investit cu toate calităţile cuvenite."21
Privitor la acest pasaj trebuie să se facă mai multe comentarii. Întâi de toate, Origen califică această afirmaţie spunând: "Vorbesc acum după opinia lui Pitagora şi Plato, şi Empedocles, pe care Celsus îl citează frecvent pe nume." Această atribuire a citatului ne arată că Origen argumentează pe baza crezurilor lui Celsus, şi nu a propriilor sale crezuri. În ciuda acestui fapt un adept al reîncarnării, Anthony J. Fisichella, omite această propoziţie în întregime când citează pasajul de mai sus.22
În al doilea rând, inserarea în paranteze de către Head şi Cranston a cuvântului "anterioare" înaintea propoziţiei "reşedinţei lui...într-un trup" în citatul redat mai sus, schimbă complet sensul pasajului. Origen nu vorbea de o reîncarnare anterioară în comparaţie cu o reîncarnare ulterioară, ci de fapt vorbeşte despre o singură încarnare.
În al treilea rând, ideea pe care Origen încearcă să o afirme în acel context este complet evitată. Origen nu vorbea despre naşterea naturală a unei fiinţe omeneşti obişnuite, ci despre zămislirea miraculoasă a lui Isus în pântecele unei fecioare. În prima jumătate a capitolului Origen a infirmat explicaţia superstiţioasă a naşterii din fecioară care circula printre iudei (şi care a fost preluată şi de către Celsus), şi anume că Maria ar fi comis adulterul cu un soldat roman. După care pune următoarea întrebare:

"Este potrivit cu raţiunea ca cel ce a îndrăznit să facă atât de mult pentru rasa omenească...să nu fi avut parte de o naştere miraculoasă, ci de una dintre cele mai josnice şi mai ruşinoase dintre toate (de una ilegitimă; nota autorilor)? Atunci îi voi întreba ca greci şi îndeosebi pe Celsus dacă se ia sau nu după părerile lui Plato şi le citează mereu, dacă Cel ce pune sufletele în trupurile oamenilor putea să-l umilească atât de mult pe cel ce urma să facă asemenea fapte măreţe, să-i înveţe pe mulţi, şi să-i întoarcă pe mulţi din răutatea acestei lumi, printr-o naştere dintre cele mai ruşinoase şi să nu-l aducă pe lume dintr-un mariaj legitim?"23

După aceea a urmat imediat citatul original aşa cum este redat mai sus în care se face apel la filozofii greci atât de respectaţi de către Celsus pentru a demonstra că cineva atât de nobil ca Isus nu putea să aibe, nici măcar conform învăţăturilor lor, o naştere atât de ruşinoasă cum pretindea Celsus. Având acest context în minte acum este evident că Origen nu susţine reîncarnarea şi ea nici măcar nu este sugerată în scrierile sale. Cel mult susţine pre-existenţa sufletului, o opinie pe care el o împărtăşea chiar dacă privitor la aceasta dezvăluie că sorgintea acestei păreri se găseşte în filozofia greacă, şi nu în învăţătura creştină.
Ulterior în acelaşi tratat Origen a făcut următorul comentariu:


"Însă asupra acestor subiecte se pot spune multe lucruri înţelepte, cum ar fi cele ce urmează: 'Este bine să ţii ascuns secretul unui rege". Pentru ca doctrina venirii sufletelor în trup (şi nu cea a transmigrării, deci, a strămutării dintr-un trup în altul) să nu fie expusă înaintea înţelegerii populare şi nici ceea ce este sfânt să nu fie aruncat la câini, şi nici mărgăritarele să nu fie aruncate înaintea porcilor."24
Această afirmaţie subliniază că într-adevăr Origen a acceptat doctrina eretică a pre-existenţei sufletelor omeneşti faţă de trupul lor fizic, dar nu şi reîncarnarea.25
În jurul datei când a scris "Împotriva lui Celsus", deci în anul 247, (şi în consecinţă spre sfârşitul vieţii sale)26, Origen a mai scris şi un comentariu asupra Evangheliei lui Matei în care a discutat pe larg dacă Ioan Botezătorul era într-adevăr reîncarnarea lui Ilie. Răspunsul său faţă de această speculaţie este categoric şi nu permite nici o interpretare:


"Mie nu mi se pare că în acest loc (Mat.17:10-13) se vorbeşte despre sufletul lui Ilie, ca să nu mă fac şi eu vinovat de învăţătura strămutării sufletelor care este străină Bisericii lui Dumnezeu, care nu a fost transmisă de Apostoli şi care nu este nicăieri afirmată în Scripturi..."27
În acea lucrare Origen se lansa într-o discuţie detailată a strămutării sufletelor dintr-un trup în altul demonstrând că este contrară învăţăturii biblice a judecăţii de la sfârşitul veacurilor, şi că în plus, Ioan Botezătorul nu avea "sufletul", ci "duhul şi puterea" lui Ilie (vezi, Luca 1:17)28. Nu se poate concepe o afirmaţie mai limpede de atât în respingerea doctrinei reîncarnării.
Este totuşi adevărat că Ieronim, un proeminent părinte al bisericii de la începutul sec. al V-lea, a afirmat că Origen a susţinut reîncarnarea. Într-o scrisoare scrisă lui Avitus, în jurul anilor 409 sau 410, Ieronim l-a acuzat pe Origen că ar adera la "transmigrarea sufletelor", inclusiv la ideea că duhurile îngerilor cât şi ale oamenilor "ca şi pedeapsă pentru marea lor neglijenţă şi nesăbuinţă pot să fie transformate în brute", adică să fie reîncarnate ca animale.29 Totuşi în aceeaşi scrisoare Ieronim a recunoscut că Origen îşi precizează poziţia asupra subiectului:


"Atunci, ca el să nu fie considerat vinovat că ar fi susţinut alături de Pitagora transmigrarea sufletelor, el pune punct raţionamentului său grav cu care şi-a jignit cititorul, spunând: 'Să nu fiu înţeles că vreau să transform în dogme aceste lucruri. Ele sunt prezentate doar ca nişte presupuneri care să arate că subiectul nu este complet trecut cu vederea."30
Din moment ce criticile lui Ieronim la adresa lui Origen se întemeiază pe primele scrieri ale sale (îndeosebi pe lucrarea "Asupra primelor principii", scrisă între 212 şi 215) trebuie luat notă acum de respingerea categorică a transmigrării care s-a observat că a intervenit ulterior în scrierile sale mai târzii. În plus, însuşi Ieronim recunoaşte că Origen a dorit să se înţeleagă că nu susţine aceea doctrină, oferindu-ne şi nouă posibilitatea să concluzionăm fără greş că Origen nu a susţinut reîncarnarea.

Ieronim (a trăit între 345-419)

Aşa cum tocmai am văzut, Ieronim l-a condamnat pe Origen ca eretic în parte datorită pretinselor sale înclinaţii faţă de reîncarnare. De aceea, este surprinzător să aflăm că mai mulţi adepţi ai reîncarnării pretind că însuşi Ieronim ar fi crezut în reîncarnare! Unul dintre aceştia a citat tocmai scrisoarea lui Ieronim către Avitus ca dovadă31, chiar scrisoarea prin care acesta l-a condamnat pe Origen că ar crede în reîncarnare!
Alţi adepţi ai reîncarnării i-au atribuit lui Ieronim următorul pasaj din scrisoarea sa lui Demetrius: "Doctrina strămutării sufletelor a fost învăţată din vremuri străvechi unui număr restrâns de oameni ca adevăr tradiţional care nu trebuia să fie divulgat."32 Însă o cercetare a acestei scrisori nu dezvăluie nici o afirmaţie de acest fel. În schimb, îl vedem din nou pe Ieronim condamnând încă odată doctrina ca fiind "o învăţătură pagână şi dăunătoare" care "se strecoară pe furiş ca o viperă în gaura ei."33

Respingerea reîncarnării de către părinţii Bisericii

Nu doar că nici un părinte al bisericii nu a crezut în reîncarnare, nici chiar Origen, care totuşi a susţinut pre-existenţa sufletelor, ci au şi respins în mod categoric conceptul ca fiind în întregime contrar credinţei creştine. Am văzut deja această atitudine la Iustin Martirul, la Origen, şi la Ieronim. Doar în perioada de dinaintea conciliului de la Nicea din 325, printre părinţii bisericii care au respins reîncarnarea, alături de Iustin Martirul şi Origen, s-au numărat Ireneu, Minucius Felix, Tertulian, şi Lactantius.34 Printre părinţii notabili ai secolelor IV şi V care alături de Ieronim s-au opus reîncarnării s-au numărat Augustin şi Basil.35 La rândul lor apologeţii reîncarnării au recunoscut că mulţi dintre aceşti părinţi ai bisericii, în realitate, s-au opus doctrinei reîncarnării.36
Pe lângă toate aceste dovezi, luaţi împreună toţi părinţii bisericii au învăţat doctrine care erau incompatibile cu crezul în reîncarnare. Aceştia au învăţat că mântuirea este un dar al lui Dumnezeu obţinut pentru noi de către Hristos, şi că la sfârşitul veacurilor trupurile credincioşilor vor fi înviate pentru a primi viaţa veşnică, iar cele ale celor nemântuiţi, pentru a primi judecata veşnică. Astfel scrierile părinţilor bisericii sunt tot atât de categoric anti-reîncarnare precum este şi Biblia.

Cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole

În acest moment am demonstrat că nici unul dintre părinţii bisericii recunoscuţi drept ortodocşi şi care au trăit în primele cinci secole ale bisericii, nu au crezut în reîncarnare. Puşi în faţa acestor argumente unii adepţi ai reîncarnării au recurs la o ultimă tentativă de subminare a dovezilor documentare ale Bibliei şi ale părinţilor bisericii împotriva doctrinei lor. Astfel acest ultim argument declară înlăturarea tuturor dovezilor, sau aproape a tuturor dovezilor din Biblie şi din scrierile părinţilor care indicau crezul în reîncarnare de către cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole (care a fost denumit şi cel de-al cincelea Conciliu Ecumenic) ţinut în anul 553. De pildă Leslie Weatherhead a pretins că reîncarnarea "a fost acceptată în biserica primară pentru primii cinci sute de ani de existenţă. Doar în anul 553, cel de-al doilea Conciliu al Constantinopolelui a respins-o şi atunci numai cu o mică majoritate."37 Mulţi din cei ce susţin reîncarnarea spun că acest conciliu s-a întrunit la porunca împăratului roman Iustinian cu scopul precis de a condamna reîncarnarea şi de a şterge din Biblie orice referiri la aceasta.38
Desigur împotriva acestei afirmaţii se pot ridica multe obiecţii. Întâi de toate canonul Noului Testament aşa cum îl avem astăzi a fost finalizat cel târziu în al IV-lea secol, după cum am mai explicat. Într-adevăr, ne aflăm în posesia a numeroase manuscrise ale Noului Testament care datează atât din al II-lea cât şi din al V-lea secol, cât şi manuscrise mai târzii de atât. Textele manuscriselor Noului Testament ce datează de dinainte de sec. al VI-lea nu se deosebesc apreciabil de cele ce datează din acest secol sau de mai târziu. Faptul acesta ar trebui să convingă că în anul 553 acel conciliu al bisericii nu a operat modificări în Biblie pentru a suprima reîncarnarea, sau alte crezuri.
În al doilea rând, cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole nu a pomenit nimic în dezbaterile sale despre reîncarnare. Principala temă de pe agenda acestuia a fost formularea unui răspuns creştin la erezia monofizită care susţinea că în trup Isus a posedat doar o singură natură (în loc de două, umană şi divină în acelaşi timp, după cum Noul Testament şi biserica primară învaţă). La acel conciliu sau poate la un altul s-a lansat o listă de "anateme", sau condamnări a mai multor idei printre care era şi cea a pre-existenţei sufletelor (aşa cum a fost enunţată de Origen şi de unii dintre urmaşii săi), dar nu s-a făcut nici o menţiune a reîncarnării care, în mod evident, nici măcar nu constituia o problemă la ordinea zilei.39 Cu toate acestea unii dintre adepţii reîncarnării au mers atât de departe încât să afirme că există o îndoială asupra declaraţiei acestui conciliu din 553 şi doar fiindcă nu a spus nimic relevant privitor la reîncarnare nu înseamnă că aceasta ar fi condamnată în mod oficial de către biserică!!40 Desigur ceea ce se trece cu vederea într-o astfel de afirmaţie este importantul fapt că creştinii au negat reîncarnarea deoarece vine în contradicţie directă cu creştinismul biblic şi nu fiindcă ei nu ştiu (sincer, sau din eroare) că ea a fost condamnată în anul 553.

În concluzie, este o certitudine că reîncarnarea nu a fost suprimată de către biserică în cel de-al VI-lea secol, sau în altul. Ea a fost în mod explicit respinsă de către liderii bisericii încă de la mijlocul celui de-al II-lea secol şi niciodată nu a fost serios luată în considerare ca reprezentând un crez care poate fi acceptat de către creştini. Crezul lui Origen în pre-existenţa sufletului a fost tratat ca o aberaţie nedorită chiar de către părinţii bisericii şi de conciliile care i-au urmat acestuia. Susţinătorii reîncarnării au trebuit să inventeze texte inexistente, să introducă în anumite texte cuvinte străine lor, sau să citeze pasajele anti-reincarnaţioniştilor ca şi cum acestea ar fi în favoarea ei, şi în general să prezinte o reconstrucţie mitică a istoriei bisericii primare pentru a putea să pretindă măcar că biserica primară ar fi crezut în reîncarnare. Astfel de teorii bazate pe argumente atât de nefireşti, pot fi considerate negreşit drept false!

Articolul de mai sus a apărut în "Christian Research Journal" din vara lui 1987. Pentru cei interesaţi să-l folosească şi să-l copieze redau mai jos condiţiile impuse de proprietarii lui. Mulţumesc. Autorul traducerii de faţă poate fi contactat prin email: Teo_logic@bigfoot.com.


Copyright 1987 by the Christian Research Institute.
COPYRIGHT/REPRODUCTION LIMITATIONS:
This data file is the sole property of the Christian Research Institute. It may not be altered or edited in any way. It may be reproduced only in its entirety for circulation as "freeware," without charge. All reproductions of this data file must contain the copyright notice (i.e., "Copyright 1994 by the Christian Research Institute"). This data file may not be used without the permission of the Christian Research Institute for resale or the enhancement of any other product sold. This includes all of its content with the exception of a few brief quotations not to exceed more than 500 words.

If you desire to reproduce less than 500 words of this data file for resale or the enhancement of any other product for resale, please give the following source credit: Copyright 1994 by the Christian Research Institute, P.O. Box 7000, Rancho Santa Margarita, CA 92688-7000.

Notiţe:


Mark Albrecht, Reincarnation: A Christian Approach (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1982), pag.9.

E.D. Walker, Reincarnation: A Study of Forgotten Truth (New Hyde Park, NY: University Books, 1965), pag.14.

Walker, pag.11.

The Encyclopedia of Philosophy, asupra "Reîncarnării", de Ninan Smart.

Pentru a vedea legătura dintre monism şi mişcarea New Age, vezi "What is the New Age Movement" de Elliot Miller, din Forward 8, din 1985, pag.16-23.

Shirley MacLaine, Out on a Limb (New York: Bantam Books, 1983), pag.279, 347.

Pentru o analiză completă şi o critică a diversităţilor credinţei în reîncarnare vezi, cartea lui Norman Geisler şi J. Yutaka Amano, The Reincarnation Sensation (Wheaton, IL: Tyndale House Publishers, 1986).

Pentru toate aceste argumente, vezi de pildă, cartea lui Joseph Head şi S.L. Cranston, Reincarnation: The Phoenix Fire Mystery (New York: Julian Press, 1977), pag.134-140. De asemenea şi, cartea lui Quincy Howe, Reincarnation for the Christian (Philadelphia: Westminster Press, 1974), pag.92-97. Sau, cartea lui James Dillet Freeman, The Case for Reincarnation (Unity Village, MO: Unity School of Christianity, 1986), pag.75-77.

O dezbatere a legăturii dintre aceste chestiuni şi reîncarnare se găseşte în cartea lui Albrecht, pag.36-43.

Vezi îndeosebi, cartea lui F.F. Bruce, The New Testament Documents: Are They Reliable_ (Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Co., 1960), cea a lui Norman Geisler şi William Nix, A General Introduction to the Bible, ediţia revizuită (Chicago, IL: Moody Press, 1986), şi cea a lui Donald Guthrie, New Testament Introduction (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1970).

Vezi de pildă, cartea lui R. Laird Harris, The Inspiration and Canonicity of the Bible (Grand Rapids, MI: Zondervan Publishing Co., 1973).

Vezi, Bruce M. Metzger, An Introduction to the Apocrypha (New York: Oxford University Press, 1957), pag.249.

pentru confirmarea acestui fapt, vezi orice dicţionar biblic standard, sau orice enciclopedie.

Vezi, cartea lui Geisler şi Amano, pag.133-154, vezi de asemenea şi cea a lui Albrecht, pag.36-40.

Privitor la părinţii bisericii şi înviere vezi cartea lui Joanne E. McWilliam Dewart (ed.), Death and Ressurection, "Message of the Fathers of the Church", vol.22 (Willmington, DE: Michael Glazier, 1986).

Vezi cartea lui Geddes MacGregor, Reincarnation in Christianity: A New Vision of the Role of Rebirth in Christian Thought (Wheaton, IL: Theosophical Publishing House, 1978), pag.25.

MacGregor, pag.36.

din Iustin Martirul, Dialogue with Trypho IV. Toate citatele luate de la părinţii bisericii se pot găsi în lucrarea The Ante-Nicene Fathers, ce îi are ca editori pe Alexander Roberts şi James Donaldson, şi A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, ce îi are ca editori pe Phillip Schaff şi Henry Wace (Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Co., reeditarea din 1983).

După Head şi Cranston, pag.141-142, şi MacGregor, pag.48.

după Clement din Alexandria, "Îndemn către păgâni", I.

Origen, "Against Celsus", I.32, aşa cum este citat de Head şi Cranston, pag.147.

vezi cartea lui Anthony J. Fisichella, Metaphysics: The Science of Life (St. Paul, MN: Llewellyn Publications, 1986), pag.134.

Against Celsus I.32.

Against Celsus V.29.

vezi de asemenea, Origen, De Principiis ("On First Principles") III.5, citat de Head şi Cranston în pag.147 a cărţii lor. Acest pasaj dovedeşte că Origen a susţinut pre-existenţa sufletelor, dar nu şi reîncarnarea.

Vezi notiţele editoriale la, The Ante-Nicene Fathers, vol.X, pag.411.

Origen, Commentary on Matthew XIII.1.

idem, XIII.1-2.

Ieronim, Letter CXXIV, To Avitus 4, pag.15.

Idem, pag.4

David Christie-Murray, Reincarnation: Ancient Beliefs and Modern Evidence (London: David and Charles, 1981), pag.59, citate de Albrecht, pag.47.

din cartea lui Joseph Head şi S.L. Cranston (ca editori), Reincarnation: An East-West Anthology (Wheaton, IL: Theosophical Publishing House, 1968), pag.38.

Ieronim, Letter CXX, to Demetrius 16.

Ireneu, Against Heresies II.33.1,5; Tertulian, Apology 48; A Treatise on the Soul 28-35; Minucius Felix, Octavius 34; Lactantius, The Divine Institutes 18-19.

Augustin, The City of God X.30; Basil, The Hexaemeron VIII.2.

vezi, Head şi Cranstom, Phoenix Fire Mystery, pag.142-143, 149-151.

după cum afirmă Leslie Weatherhead în cartea The Christian Agnostic (Nashville, TN: Abingdon Press, 1972), pag.209-210, şi este citat în cartea lui John Hick, Death and Eternal Life (San Francisco, CA: Harper & Row, 1976), pag.392.

susţin, Noel Langley, în cartea sa, Edgar Cayce on Reincarnation (New York: Warner Books, 1967), pag.179 şi Leonline L. Wright în cartea sa, Reincarnation: A Lost Chord in Modern Thought (Wheaton, IL: Theosophical Publishing House, 1975), pag.67; etc.

pentru edificare citiţi articolele, "Constantinopole, The Second Council of", şi "Origenism" din lucrarea The New International Dictionary of the Christian Church, editor J.D. Douglas, a doua ediţie (Grand Rapids, MI: Zoondervan Publishing Co., 1978), pag.257, 734.

Vezi, Head şi Cranston, în Phoenix and Fire Mystery, pag.158.



PRELUARE DE PE
http://www.rcrwebsite.com/reincarnation.htm