DESPRE REINCARNARE ŞI KARMA ÎN CONTEXT EUROPEAN

Rudolf Steiner
MANIFESTĂRILE KARMEI
GA 120


DESPRE REINCARNARE ŞI KARMA ÎN CONTEXT EUROPEAN



În peisajul cultural contemporan de la noi, Rudolf Steiner nu mai este un necunoscut. În diferite edituri din România au apărut deja circa 50 de volume din opera lui, extinsă şi incitantă, şi cu toate acestea imaginea despre el continuă să fie ambiguă şi unilaterală, făcând din Rudolf Stciner doar un reprezentant empirist al spiritualităţii indiene vechi şi al reincarnării. Această imagine incompletă nu acoperă multele domenii ale vieţii în care el a fost activ. S-ar cuveni prezentată multitudinea preocupărilor şi realizărilor sale. Însă, la apariţia în româneşte a volumului Manifestările karmei, se cuvine să examinăm mai degrabă acest domeniu.


Ce anume se înţelege prin reincarnare putem afla tot mai frecvent în ultimul timp din relatările despre viaţa de după moarte, fie sub forma cazurilor de moarte clinică (near-death experiences), fie din cercetarea psihologică empirică (regresii sub hipnoză, făcute în scop terapeutic). Pe de altă parte, se afirmă, în general, că interpretările reincarnării şi karmei constituie încercări de a importa spiritualitatea indiană străveche, acolo unde nu şi-ar avea de fapt locul. Prin aceasta, reincarnarea şi karma rămân doar în domeniul exoticului.

Vom încerca să demonstrăm că aceste idei aparţin la fel de bine şi civilizaţiei europene, argumentând astfel şi locul lui Rudolf Steiner în acest peisaj cultural.

Să alegem ca prim reper o relatare din Saga (Legenda) lui Olaf cel Sfânt al Norvegiei, din cronica Flateyjahrbok. Acolo se povesteşte despre negarea de către regele Olaf al II-lea (începutul secolului al XI-lea d. Hr.) a faptului că el ar fi fost înainte regele Olaf Geirstaderalf, aşa cum vorbeau oamenii: „Niciodată n-a avut spiritul meu două trupuri, şi nici nu va avea nici acum şi nici în ziua Învierii. Iar dacă am spus cândva altfel, pe atunci nu aveam în mine credinţa cea dreaptă“ *.

* Flateyjarbok, II B, Olafs Saga, apud E. Bock, Wiederholte Erdenleben (Vieţi repetate pe Pământ), Stuttgart 1952.

Atitudinea lui Olaf cel Sfânt este, aşadar, conformă dogmelor creştine, dar faptul că i-a fost pusă întrebarea dovedeşte persistenţa credinţelor despre reincarnare încă cel puţin până în secolul al XI-lea. Cu mult timp în urmă însă, chiar înainte de Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.), fusese începută modificarea sau chiar eliminarea acelor pasaje din scrierile Noului Testament care erau nedorite sau neînţelese. Aceasta se făcea de către oficiali ai Bisericii (correctores) şi există toate motivele să credem că şi pasajele referitoare la reincarnare au dispărut în acelaşi mod. La Conciliul de la Constantinopol (523), convocat de împăratul Iustinian I, s-au anatemizat, printre altele, preexistenţa sufletului şi reincarnarea (migraţia sufletelor). Se sublinia că eliberarea din trupul material pieritor se poate face doar prin acceptarea lui Hristos şi a Bisericii Sale. Astfel s-au exclus şi învăţăturile lui Origene din Alexandria (195–254), a cărui autoritate extraordinară şi influenţă se baza, pe lângă calităţile deosebite ale personalităţii sale, şi pe cunoaşterea şi cercetarea surselor celebrei Biblioteci din Alexandria, unde se aflau păstrate şi scrieri provenind din Persia sau India veche. Lăsând în planul al doilea conjunctura politică şi anumite slăbiciuni umane care au impus această măsură de extirpare, putem găsi un anume înţeles al celor întâmplate: în strădania de a se consolida ca instituţie, Biserica creştină încerca să atragă atenţia credincioşilor asupra lumii acesteia, să impună o anumită conduită şi să sublinieze valoarea supremă a rolului lui Hristos ca Mântuitor.

De altfel, chiar şi în Vechiul Testament se pot găsi sugerări în legătură cu legea cauzei şi acţiunii (karma)*.

* Facerea (9,6); Pildele lui Solomon (2,5), (5,21-22), (8,19-20); Ezechiel (34,23-24), Psalmii (90,3-4); apud E. Bock, op. cit.

Se poate urmări firul ideilor legate de reincarnare mergând, printre alţii, la Pitagora, Platon, Apolonius din Tyana. În perioada destrămării legăturilor nemijlocite cu forţele lumilor suprasensibile, legături pe care omenirea le avusese dintotdeauna, şi pe care ea le cultivase cu ajutorul Misteriilor, aceste capete luminate încercaseră să refacă rostul existenţei printr-o abordare şi interpretare filosofică a lumii. Astfel, ei ajunseseră şi pe această cale la ideea preexisteniei şi migraţiei sufletelor. Căutările lor nu se aşezau pe un teren virgin, deoarece, deja aproximativ la anul 2000 î. Hr., în Egipt exista această concepţie, marcând credinţa şi întreaga organizare statală. Asemenea cunoştinţe aveau chiar şi vechii perşi.

Cu mult înainte – 5000 î. Hr. – Vedele, cea mai veche colecţie de scrieri descoperită până acum, prezintă în forme coerente „Ştiinţa“ (Veda = cunoaştere, în sanscrită), într-un sistem al întregii cunoaşteri, cuprinzând şi o tratare sistematică a realităţilor sufletului, a morţii şi a metempsihozei (Bhagavad-Gita). Deşi se consideră că vechea Indie ar fi patria acestor concepţii despre migraţia sufletelor (metempsihoză), totuşi este surprin-zător că şi civilizaţiile străvechi africane (Zulu, Basongo, vest-africană, malgaşă) sau din Oceania ori Australia, ca şi din cuprinsul continentelor americane (tlingită, esehimosă, hopi, maya, incaşă) conţin în tezaurul lor de tradiţii şi reincarnarea. Şi popoarele din vechea Europă – nordicii, celţii – cunoşteau şi urmau legea migraţiei sufletelor*. Druizii celţilor se supuneau prin oficiul lor legii renaşterii şi credinţei în nemurire, iar în vechea Irlandă nu rareori apar eroi reincamaţi.

* Caius Julius Caesar, De Bello Gallico (Despre războaiele galice), VI, 14,5.

Pare, aşadar, a fi mai mult o concepţie general umană, decât una exportată din India. De altfel, C. G. Jung vorbeşte despre acest aspect astfel: „Naşterea din nou este un enunţ care ţine de enunţurile străvechi ale omenirii în general. Aceste mărturii străvechi se sprijină pe ceea ce eu numesc «arhetip». Toate mărturiile ce privesc suprasenzorialul sunt întotdeauna determinate, în cele mai mari profunzimi, de arhetip, astfel încât nu-i de mirare că pot fi găsite enuniuri despre naşterea din nou la diferite popoare“ *.

* C. G. Jung, Psychologie der Wiedergeburt (Psihologia naşterii din nou), 1939, apud Ronald Zürer, Reinkarnation (Reincarnarea), Zurich 1989.

Aşadar, aflată în câmpul de forţe al concepţiilor despre lume şi al credinţelor aparţinând vechilor culturi şi popoare, ideea migraţiei sufletului, a renaşterii sau a reincarnării cunoaşte o exilare din viaţa religioasă a Europei o dată cu aşezarea instituţională a Bisericii creştine, în Evul Mediu. Strâns împletite însă în viaţa sufletească şi în impulsurile spirituale ale multor popoare europene, imaginile provenind din realitatea reincarnării se sublimează, devenind substanţă pentru trăirile misticilor * sau pentru erezii **.

* Meister Eckhart (1260–1327), de pildă, a putut avea acces, pe de o parte, la culturile islamică şi iudaică, ce fuseseră mai bine cunoscute începând cu vremea Cruciadelor (1096-1270), iar pe de altă parte, gândirea indiană nu i-a fost străină, el înrudindu-se în concepţii şi cu Platon ori Plotin.
** Catarii, albigenzii, simoniştii, basilidienii, valentinienii, marcioniţii, gnosticii şi maniheenii au cultivat cu toţii asemenea credinţe (apud R. Zürer, op. cit.).

Un caz celebru a fost cel al lui Giordano Bruno (1548–1600). Stimulat de moştenirea lui Pitagora şi de neoplatonicieni, şi mai ales influenţat de scrierile lui Nicolaus Cusanus (1401–1464), acest fost călugăr dominican îşi construieşte o teorie teologic-mistică proprie pentru care însă, acuzat de Inchiziţie pentru erezie în nu mai puţin de 130 de puncte, este condamnat şi ars pe rug. Unul din puncte se referea la transmigraţia sufletelor, pe care el o susţinea, sub forma unei interogaţii cu răspuns evident afirmativ, sprijinindu-se pe concepţiile lui Pitagora*.

* R. Zürer, op. cit.


Oricum, perioada civilizaţiei renascentiste redeschide drumul către alte orizonturi decât cele ale dogmei Bisericii creştine şi face să apară un anume tip de cercetător, care vrea să cuprindă totul şi care, pentru aceasta, abordează teritorii interzise sau ascunse. Astfel, fiinţa umană este privită într-un mod mai complex*, iar ideea transmigraţiei sufletelor este exprimată public** şi face obiectul studiului***.

* Paracelsus (1493–1541), de exemplu, deosebeşte corpul trecător din material brut-fizie, de „corpul spiritual“ care „îşi constituie“ corpul fizic. Întreaga concepţie, precum şi activitatea sa de vindecător, el şi-o va întemeia pe consecinţele care decurg de aici.
** W. Shakespeare (1564–1616) o enuniă în Henric al V/-lea, de exemplu.
*** Leonardo da Vinci (1452–1519) revine de multe ori asupra acestor probleme (cf. Codexurilor sale, vezi. R. Zürer, op. cit).

Putem spune că, începând cu acea perioadă, abordarea gândurilor despre substanţa vieţii, care să ţină cont şi de transmigraţia sufletelor, se va face pe două căi. Una este cea pe care anumite personalităţi*, „spirite alese, animate mai puţin de credinţă cât enunţând presupuneri dobândite prin gândire, cultivă valori precum: existenţa unei realităţi metafizice, a unui domeniu suprasenzorial, o lume spirituală, constituind matca şi temeiul arhetipal al lumii fizice, senzorial perceptibile“**.

* Gottfried Wilhelm Leibniz (1646–1716), filosof al monadei (monas = unitate, în greaca veche; este un concept introdus de Giordano Bruno, care o defineşte drept o substanţă energetică punctiformă, conştientă şi individuală, deci unică – nimic altceva decât un suflet). Leibniz este autor, printre altele, şi al Teodiceei (Privire asupra bunătăţii lui Dumnezeu, libertăţii omului şi originii răului). În Noi studii asupra înţelegerii omului („Neue Abhandlungen uber den menschlichen Verstand“, 1707) el se ocupă concret de ideea reincarnării.

Johann Valentin Andreae (1586–1654), a cultivat idei pansofice, neoplatoniciene şi alchimiste. Lucrarea sa Nunta chimiă a lui Christian Rosenkreutz s-a constituit în punctul de pornire al unor frăţii oculte – rosicruciene –, care cultivau aceste cunoştinte.

** R. Zürer, op. cit

A doua cale este cea a inspiraţiei poetice. Astfel, cel mai marcant reprezentant al culturii germane din secolul la XVIII-lea care s-a preocupat de reincarnare este Gotthold Ephraim Lessing (1729-1781). În Educaţia genului uman*, finalul cuprinde 100 de paragrafe scurte care enunţă clar şi argumentează raţional convingerea lui despre migraţia sufletelor.

* Erziehung des Menschengeschlechtes, 1780

Tot un filosof, idealistul Johann Gottlieb Fichte (1762–1814), enunţă în Menirea omului* ideea nemuririi şi eternităţii omului.


* „Sunt membru a două ordini; una pur spirituală, în care stăpânesc prin voinţă pură, şi una senzorială, în care acţionez prin fapta mea...Omul nu este produsul lumii senzoriale, iar scopul final al existenţei nu poate fi atins în această lume. Menirea sa depăşeşte timpul, spaţiul şi tot ceea ce este senzorial.“ Die Bestimmung des Menschen, p. a III-a. Credinţa.

În Europa, cultura cea mai preocupată de acestă idee a fost cea germană, mai ales în perioada preromantică şi romantică. Astfel, Friedrich Hölderlin (1770–1843), în Patmos şi în Moartea lui Empedocle, tratează motivele trecerii între lumi, de la viaţă la moarte şi mai departe. Contemporanul său, Johann Gottfried Herder (1744–1803), a fost preocupat vreme îndelungată de ideea reincarnării, scriind Trei convorbiri despre migraţia sufletelor*, o prezentare oarecum sceptică a fenomenului. Totuşi, familiarizat cu filosofia indiană, va trata reincarnarea în Gândurile unor hrahmani** şi în Palingeneza – revenirea sufletelor***. Vedem, aşadar, cum la sfârşitul secolului al XVIII-lea cultura şi filosofia Indiei vechi pătrund în cultura europeană, prin traduceri – în engleză şi în germană – din vechile texte sacre. Este epoca întemeierii indologiei germane – în jurul unor personalităţi din oraşul universitar Jena. Printre ei, August Wilhelm von Schlegel (1767–1845), filolog şi critic literar, ajuns mai târziu profesor la Bonn, va edita seria de scrieri „Biblioteca indiană“, unde va apărea primul text vedic în germană: Bhagavad-Gita (1823), iar apoi Ramayana.

* Drei Gespräche über Seelenwanderung, 1782.
** Gedanken einigen Brahmanen
*** Palingenesie – Das Wiederkommen der Seelen, 1797.

Fratele său, Friedrich von Schlegel (1772–1829), filosof, poet şi filolog, care studiase la Paris vechile texte indiene, va publica în 1808 Limba şi înţelepciunea indienilor*. Între 1804 şi 1806 el va ţine la Universitatea din Köln prelegeri de „Filosofia vieţii“, în care descrie, printre altele, „cele trei reprezentări despre nemurire“: „întâi, că sufletul omenesc s-ar putea descompune în neant, apoi, în al doilea rând, că nemurirea ar exista deja, fără contribuţia lui... A treia părere despre migraţia sufletelor, opinia misticismului, atât de remarcabilă datorită vârstei sale înaintate, se află la mijloc, între ele. Aceasta nu lasă imediat sufletul, ci abia după ce el si-a schimbat anumite forme, să treacă în deplină libertate. În sens general, considerăm aici transmigraţia sufletelor drept continuitatea spiritului în forme şi organe schimbătoare“. Vedem deci că romanticii propun o nouă filosofie – a simţirii şi a interiorizării** – care va activa cu intensitate fantezia, trimiţând operele – şi vieţile – autorilor pe tărâmurile misticii şi necunoscutului. Astfel, poetul Novalis (Friedrich Freiherr von Hardenberg, 1772–1801), creatorul simbolului întregii concepţii romantice despre lume („Floarea albastră“, din romanul său Heinrich von Ofterdingen), a exprimat în întreaga sa operă dorul după „cele înalte“, şi a sperat să poată scrie o continuare a Educaţiei genului uman a lui Lessing, unde să trateze transmigraţia sufletelor.

* Sprache und Weisheit der lnder.
** R. Zürer, op. cit

La Heidelberg, printre alţi romantici, Bettina von Arnim (1785–1859) este cea care va reveni insistent asupra acestei teme*. În acelaşi cerc, fraţii Jakob (1785–1863) şi Wilhelm Grimm (1786–1859), fondatori ai germanisticii, prin cuprinzătoarele lor lucrări de filologie şi poetică, aveau să aducă, datorită colecţiei lor de basme, şi câteva exemple de tratare în limbajul basmelor a temei migraţiei sufletelor**. Simbolismul imaginilor din basmele acestea poate fi găsit în mitologiile europene străvechi, dar şi în lumea indică: Prarabdha-Karma, de exemplu.

* Corespondenţa lui Goethe cu un copil (Goethes Briefwechsel mit einern Kinde).
** Baba Dochia (Frau Holle), Talerii din stele (Sterntaller), Cei 12 Apostoli (Von den zwölf Aposteln), în Basme germane pentru copii şi pentru acasă (Deutschen Kinder-und Hausmärchen,1812–1815), apud R. Zürer, op. cit şi E. Bock, op. cit.

Ajungând acum la Johann Wolfgang von Goethe (1749–1832), nu mai e de mirare să găsim în opera lui numeroase formulări în care abordează reincarnarea. În 1813, în ziua înmormântării lui Christoph Martin Wieland (1733–1813), Goethe are o discuţie cu teologul şi pedagogul J.D. Falk, care se termină cu celebra afirmaţie: „Cu siguranţă că am fost aici deja de mii de ori şi sper, preabine, să mă mai întorc de mii de ori“. De altfel, în corespondenţa ori în discuţiile sale, Goethe se referă de multe ori la această temă*.

* Cântecul spiritelor peste ape, Afinităţi elective, Taina reminiscenţei (Das Geheimnis der Reminiszenz, 1776), Scrisori către Charlotte von Stein.

Caracteristică pentru abordarea conceptuală a problemei ce ne preocupă, în secolul al XIX-lea, rămâne opera lui Arthur Schopenhauer (1788–1860). Două trimiteri ne oferă imaginea cea mai pregnantă. În Lumea ca voinţă şi reprezentare* el scrie: „Găsim teoria metempsihozei, provenită din cele mai străvechi şi mai nobile timpuri ale neamului omenesc, răspândindu-se mereu pe pământ, drept credinţa majorităţii neamului omenesc, de fapt, chiar ca învăţătură a tuturor religiilor, cu excepţia celei iudaice şi a celorlalte două ce provin din ea; totuşi în cel mai subtil mod şi apropiindu-se cel mai mult de adevăr, în buddhism“ (II, Cartea a 4-a, cap. 41)**. În Parerga şi Paralipomena (1851), el se exprimă astfel: „Dacă m-ar întreba un asiatic ce este Europa, ar trebui să-i răspund: este partea de lume care este complet posedată de nemaiauzita şi ineredibila nebunie că naşterea omului ar fi începutul său absolut şi că el ar proveni din nimic“ ***.

* Die Welt als Wille und Vorstellung, 1819.
** Totuşi, în doctrinele esoterice provenind din înţelepciunea iudaică şi din creştinism se găsesc destule referiri la nemurirea şi transmigraţia sufletelor.
*** Parerga und Paralipomena (1851), cap. 15, apud R. Zürer, op. cit.

Poate că atât de profundele transformări ale vieţii omeneşti, în plina desfăşurare a unui materialism tot mai accentuat, au impus scufundarea, pentru o vreme, a acestor idei şi teme sub tăvălugul unei culturi tot mai agitate şi mai fără direcţie. Prins în luptă cu vremea sa, Friedrich Nietzsche (1844–1900) este, astfel, un simbol chiar al acelor vremi şi, pătruns de pesimism şi disperare, încearcă să impună „supraomul“ supus legii „eternei reveniri“ *.

* Aşa grăit-a Zarathustra.

Richard Wagner (1813–1883), la rândul său, îl prezintă pe Parsifal drept un rătăcitor din viaţă în viaţă, spre mântuire. Muzicianul şi poetul îşi propusese să dedice mitului metempsihozei o operă.

Să mai amintim, în timpuri mai apropiate, numeroasele şi diversele prezentări, interpretări şi nuanţări create de unele personalităţi. În Europa: H. de Balzac, S. Kirkegaard, H. Ibsen, Lev Tolstoi, Paul Gauguin, A. Strindberg, Maurice Maeterlick, W. Somerset Maugham, James Joyce. În America: transcendentaliştii Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau, Walt Whitman, apoi Edgar Allan Poe, Jack London şi Henry Ford.

Lăsăm secolul XX ca pe o pagină încă deschisă a acestei scurte prezentări. Să-i amintim doar pe Hermann Hesse (1877–1962)* şi pe Carl Gustav Jung (1875–1939)**.

* Demian, Siddharta, Călătorie la Soare Răsare, Jocul cu mărgele de sticlă.
** „Diverse aspecte ale naşterii din nou“ (Simpozionul Ecanos, Ascona, 1939) şi Vise. Gânduri. Amintiri.

O abordare sistematică a multor aspecte ale culturii şi civilizaţiei indiene s-a realizat prin activitatea a ceea ce s-ar putea numi „Şcoala occidentală de indologie“, construită începând din secolul al XIX-lea, şi ocupându-se şi de vechile texte ce tratează reincarnarea şi karma. În ceea ce ne priveşte, trebuie să-i amintim pe Mihai Eminescu, marcat de concepţii indiene – prin intermediul gândirii filosofice germane –, pe Mircea Eliade şi pe Sergiu Al-George. Îl mai adăugăm pe Liviu Rebreanu, cu Adam şi Eva.

Un filon cultural extrem de răspândit – şi insuficient cercetat încă – ce a marcat şi peisajul civilizaţiei europene, îl constituie cel iudaic, în care, prin Talmud şi Kabbala, şi-au găsit expresie şi ideile migraţiei sufletelor.


Am ajuns acum, iată, să ne întrebăm care este viziunea lui Rudolf Steiner despre reincarnare şi karma şi care ar fi contribuţia sa la o imagine atât de complexă care s-a creat despre această idee în cultura europeană?

Conform lui Rudolf Steiner, „omul este o creatură spirituală care, de la Dumnezeu, prin har spiritual, stă pe propriile picioare, având câştiguri şi pierderi, reuşite şi datorii, progres şi căderi, păşind din viaţă în viaţă spre a se dezvolta tot mai liber. Omul nu este supus vreunei fatalităţi obscure şi nu este nici obligat, ca un nevolnic, vreunor ţeluri predestinate“ *.

* Walter Abendroth, Rudolf Steiner şi lumea de azi (R. Steiner und die heutige Welt), München 1969.

Antroposofia este un mod de cercetare spirituală, iar reincarnarea şi karma constituie „inima“ acestei concepţii. Aceste realităţi sunt prezente aproape în toată opera lui Rudolf Steiner. Pornind de la observaţia că întrebările latente se trezesc în om prin contactul cu antroposofia, ca metodă spirituală, Rudolf Steiner şi-a ţinut ciclul de conferinţe prezentat în volumul de faţă, în 1910, la Hamburg.

Spre a clarifica problema pe care ar pune-o orice teolog creştin în faţa reincarnării, anume problema harului, Steiner o abordează în 1911, la München (Păcatul originar şi harul – Erbsünde und Gnade, GA 127), prezentând un punct nou de vedere referitor la căderea în păcat (păcatul originar fiind văzut ca o despărţire necesară de conducerea divin-spirituală, spre a putea dobândi libertatea). Mântuirea rămâne însă a se face prin impulsul hristic.

Tot în 1911, la Stuttgart, R. Steiner ţine un ciclu de prelegeri despre Istoria ocultă* şi prezintă urmările incarnărilor unor personaje istorice cunoascute.

* Okkulte Geschichte, GA 126, trad. rom. Editura Omniscop, Craiova 1999.

În 1912, la Berlin şi Stuttgart, el mai are o serie de prelegeri (Reincarnare şi karma - Wiederverkörperung und Karma, GA 127), în care prezintă şi felul cum cuceririle vieţii sunt transmise într-o viitoare incarnare.


Între 1923-1924, el va ţine câteva serii de prelegeri, legate direct de problemele reincarnării şi karmei*:

Figuri de Misterii (Mysterien Gestaltungen, GA 232), Dornach 1923;

Istoria universală explicată antroposofic (Die Weltgeschichte in anthroposophischer Beleuchtung, GA 233), Dornach, 1923–1924;

Consideraţii esoterice ale relaţiilor karmice (Esoterische Betrachtungen Karmische Zusammenhänge, I-VI, GA 235–240), 1924;

Conştienţa iniţiatului (Das Initiaten Bewuttsein, GA 243), Torquai,1924;

Antroposofie. O introducere (Anthroposophie. Eine Einführung, GA 234), Dornach, 1924.

Imaginile şi gândurile prezentate de el în toate aceste ocazii se completează cu un anume mod de a trata şi medita asemenea conţinuturi. Din întreaga complexitate a abordării acestor probleme se desprind însă, în primul rând, consecinţele morale ale unor asemenea concepţii şi utilitatea lor constructivă pentru viaţă.

* Catalogul operei complete a lui Rudolf Steiner (R. Steiner, Das Gesamtwerk Katalog), R. Steiner Verlag, Dornach

Într-o lume zbuciumată şi în alertă continuă, iată că s-au atins limitele cele mai insuportabile ale neputinţei omeneşti. Aparenţa suveranităţii individuale se frânge în faţa marilor catastrofe în care dispar la fel şi cei puternici şi cei mărunţi. Niciodată n-a fost mai mare dorul după certitudine şi niciodată mai anevoioasă calea spre ziua de mâine. În echilibristica pe sârma existenţei, lumea încearcă să se agaţe de orice sprijin. Şi dacă cele mai multe s-au sfărâmat, ce ne împiedică să întindem mâinile după altele? Dacă ne aşteaptă o „schimbare de paradigmă“ * sau nu, acest aspect nu îl frământă pe nici unul din cei aflaţi la nevoie. Precum cei mult încercaţi în catastrofe, şi soldaţii din tranşeele primului război mondial treceau brusc într-o stare de certitudine: „...Acum ascult liniştit grenadele vâjâind deasupra mea. Am convingerea fermă că eu, adică sufletul meu, n-a trăit numai o singură dată, ci va continua să trăiască mereu mai departe; cum, nu-mi pot închipui, n-are rost. Aşa încât sunt liniştit şi împăcat“ **.

* Th. Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti 1985.
** Corespondenţă de război a unor studenţi ucişi în prirnul război mondial (Kriegsbriefe gefallener Studenten), Witkop ed., apud E. Bock, op. cit.

Într-o lume zguduită din temelii, se poate considera drept încă o posibilitate preocuparea faţă de aceste idei care, urmărite consecvent, nu dau cumva existenţei alte dimensiuni, iar atitudinea morală, oare, nu trece cumva în prim-plan? Poate această încercare ar trebui făcută, şi atunci multe aspecte ale vieţii s-ar vedea în altă lumină.

Ca şi în cazul altor domenii ale existenţei, abordarea steineriană a reincarnării şi karmei nu presupune credinţă oarbă şi nici urmare dogmatică, ci doar consecvenţa unei gândiri sănătoase şi fără prejudecăţi.

SORIN ŢIGĂREANU


preluare de pe
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA120/GA120_Postfata.html